Trăim într-o epocă în care nu mai există individ autonom – sau poate ar trebui să spun una în care individul nu mai are iluzia că este autonom. Acum, în tot ceea ce spunem despre literatură și mai ales în tot ceea ce spunem despre critică, considerăm instinctiv că individul este de la sine înțeles autonom. Toată literatura europeană modernă – vorbesc de literatura ultimilor patru sute de ani – e clădită pe conceptul de onestitate intelectuală sau, dacă vă place mai mult această formulare, pe maxima lui Shakespeare „Fii sincer cu tine însuţi”. Prima pretenție pe care o avem de la un scriitor este să nu mintă, să spună ce crede cu adevărat, ce simte cu adevărat. Cel mai rău lucru pe care îl putem spune despre o operă de artă este că nu e sinceră. Iar acest lucru este chiar mai valabil în cazul criticii decât în cazul literaturii propriu-zise, în care o anumită doză de artificialitate și manierism și chiar de impostură nu contează atât timp cât scriitorul are o anumită sinceritate fundamentală. Literatura modernă este în esență o chestie individuală. Ori este expresia fidelă a ceea ce crede și ce simte un om, ori nu e nimic.

[...] Totalitarismul a abolit libertatea de gândire într-o măsură fără precedent. Și este important să realizăm că acest control asupra gândirii nu e doar negativ, ci și pozitiv. El nu numai că îți interzice să exprimi – și chiar să gândești – anumite idei, ci îți și dictează ce să gândești, îți creează o ideologie, încearcă să-ți guverneze și viața emoțională, nu doar să-ți impună un cod de conduită. Și te izolează pe cât posibil de lumea exterioară, te închide într-un univers artificial în care nu ai nici un termen de comparație. Statul totalitar încearcă, în orice caz, să controleze ce gândesc și ce simt cetățenii săi cel puțin în aceeași măsură în care controlează ceea ce fac aceștia.

Întrebarea care este importantă pentru noi: poate literatura să supraviețuiască într-o astfel de atmosferă? Eu cred că răspunsul e pur și simplu nu. Dacă totalitarismul devine globalizat și permanent, ceea ce știm noi că este literatură va dispărea. Și nu va fi de ajuns – așa cum poate părea plauzibil la început – să spunem că va dispărea doar literatura Europei postrenascentiste. Cred că literatura de orice fel, de la poemul epic până la eseul critic, este amenințată de încercarea statului modern de a controla viața emoțională a individului. Cei care neagă asta invocă de obicei două argumente. Ei afirmă, în primul rând, că așa-numita libertate care a existat în ultimii câteva sute de ani nu a fost decât o reflexie a anarhiei economice și, oricum, în mare parte o iluzie. Și mai arată că literatură de calitate, mai bună decât orice putem crea noi acum, s-a scris în vremuri de demult, când gândirea nu era în nici un caz mai liberă decât este acum în Germania sau în Rusia. Ei bine, acest lucru e adevărat până la un punct. E adevărat, de pildă, că a putut exista literatură în Europa medievală, când gândirea era rigid controlată – în principal de Biserică – și riscai să fii ars de viu chiar și pentru o erezie minoră. Controlul dogmatic al Bisericii nu l-a împiedicat, de pildă, pe Chaucer să-și scrie Povestirile din Canterbury. E la fel de adevărat și că literatura medievală – și arta medievală în general – nu era ceva individual, ci mai degrabă colectiv, nu ca acum. Baladele englezești, de exemplu, probabil că nu pot fi atribuite unui singur individ. Ele au fost pesemne compuse în comun, așa cum am văzut destul de recent că se face în unele țări orientale. Evident, libertatea anarhică definitorie pentru Europa în ultimii câteva sute de ani, genul de atmosferă în care nu există nici un fel de standarde fixe, nu este necesară literaturii și poate că nici măcar nu reprezintă un avantaj pentru ea. Se poate face literatură de calitate și într-un cadru de gândire fix.

Dar există mai multe diferențe vitale între totalitarism și toate ortodoxiile trecutului, și în Europa, și în Orient. Cea mai importantă este că ortodoxiile trecutului nu s-au schimbat sau, cel puțin, nu s-au schimbat rapid. În Europa medievală Biserica îți dicta ce să crezi, dar cel puțin te lăsa să-ți păstrezi aceleași convingeri de când te nășteai până mureai. Nu îți spunea să crezi una luni și alta marți. Același lucru este mai mult sau mai puțin valabil pentru orice creștin, hindus, budist sau musulman habotnic de astăzi. Într-un anumit sens, gândurile sale sunt limitate, însă el își petrece întreaga viață în același cadru de gândire. Emoțiile nu îi sunt corupte. Ei bine, în totalitarism se întâmplă exact pe dos. Particularitatea statului totalitar este că, deși controlează gândirea, nu o fixează. Stabilește niște dogme care nu pot fi puse la îndoială și le modifică de la o zi la alta. Are nevoie de dogme, pentru că are nevoie de obediență absolută din partea cetățenilor săi, dar nu poate evita schimbările, care sunt dictate de nevoile politicii de putere. Se declară infailibil și în același timp atacă însuși conceptul de adevăr obiectiv. Pentru a da un exemplu evident, până în septembrie 1939 fiecare german trebuia să fie oripilat și dezgustat de bolșevismul rus, iar din septembrie 1939 trebuie să-l privească cu admirație și afecțiune. Dacă Rusia și Germania intră în război, așa cum este foarte posibil să se întâmple în următorii câțiva ani*, va trebui să aibă loc altă schimbare violentă. Viața emoțională a germanului, iubirile și urile sale, ar trebui să se dea peste cap instantaneu atunci când este necesar. Aproape că nu mai e nevoie să subliniez ce efect are asta asupra literaturii. Căci scrisul ține în mare măsură de ceea ce simți, iar asta nu întotdeauna poate fi controlat din exterior. E ușor să