le porunceşti, însă nu aşa, furişîndu-te noaptea, ca tîlharul, ci arătîndu-te înaintea lor demn, în plină zi, ca stăpîn al acestui ţinut. Spune-le deschis că nu le îngădui să rămînă aici; dă-le un răgaz de cîteva zile pentru mutare şi numai dacă nu te vor asculta şi nu vor înţelege de cuvînt, atunci lasă-ţi frîu liber mîniei. Dacă procedai astfel, vedeam în tine pe căpetenia okananzilor şi vorbeam de la egal la egal. Aşa însă, te privesc ca pe un om care, lipsindu-i curajul, apucă drumuri piezişe.

Okanandul se uita ţintă spre un colţ al încăperii, fără a scoate un cuvînt. Ce-ar fi putut răspunde? Îi eliberasem braţele din strînsoare, totuşi stătea în faţa noastră conştient de primejdia în care s-a vîrît. Pe chipul grav al lui Winnetou licări un zîmbet uşor cînd mi se adresă cu întrebarea:

— „Murgul" spunea că o să-i dăm drumul şi va fi iarăşi liber. Ce părere are fratele meu Old Shatterhand?

— Cred că şi-a greşit socotelile. Cine vine să pîrjolească şi să ucidă, acela nu merită să mai vada lumina soarelui.

— Cum, Old Shatterhand vrea să mă omoare? Tresări okanandul.

— Nu. Eu nu sînt ucigaş. Însă e o mare deosebire între a omorî pe cineva şi a-l pedepsi pe bună dreptate cu moartea.

— Şi ar fi oare drept să-mi luaţi viaţa?

— Fireşte!

— Ba nu! Eu mă aflu aici pe pămîntul nostru.

— Ba te afli în casa unui alb, chiar dacă pămîntul de dedesubt îţi aparţine. După legile Vestului, am dreptul să te ucid, dacă pătrunzi cu forţa în wigwamul meu. Fratele Winnetou ţi-a spus cum trebuia să procedezi; şi eu sînt cu totul de părerea lui. Nimeni nu ne poate învinui de nimic dacă îţi scurtăm chiar acum zilele. Dar tu ne cunoşti; ştii că nu vărsăm niciodată sîngele oamenilor dacă nu e neapărată nevoie. S-ar putea să ajungem la o învoială care să tc salveze. Întreabă-l pe Winnetou, căpetenia apaşilor si vei afla ce şi cum.

Omul venise ca să-i judece pe alţii şi acum stătea el înaintea judecăţii. Se afla în mare încurcătură. Tulburarea i se citea pe faţă, deşi îşi dădea osteneală s o ascundă. Ar fi vrut, fireşte, să mai aduca alte argumente în favoarea sa, dar nu le găsi. De aceea preferă să tacă, privindu-l pe apaş cu nişte ochi plini de aşteptare şi de mînie reţinută. Deodată, îşi îndreptă privirea spre Rollins, ajutorul negustorului şi mi se paru că, premeditat sau nu, îi cerea acestuia să-l sustină. Şi, într-adevăr, negustorul îi luă partea.

— Sper că Winnetou, şeful apaşilor, nu e setos de sînge. Chiar şi aici, în Vest, nu se aplică pedeapsa decît pentru fapte săvîrşite. Or, în cazul nostru, nu s-a petrecut nimic care să justifice o pedeapsă.

Winnetou îl măsură cu privirea, bănuitor. Apoi rosti:

— Cînd fratele meu Old Shatterhand şi cu mine, ţcful apaşilor, avem ceva de hotărît, nu ne trebuie patul nimănui. Va să zică, degeaba îţi baţi gura. Şi vtră la cap că bărbaţilor nu le stă bine limbuţia. Vorbeste numai cînd e nevoie.

De ce asemenea dojana aspră? Poate că nici Win-iltetou nu-şi dădea seama de ce. Însă, după cum s-a dovedit mai tîrziu, instinctul lui nu dăduse greş nici de astă data. Adresîndu-se „Murgului", continuă:

— Ai auzit cuvîntul lui Old Shatterhand: judecata lui e şi a mea. Nu vrem să te ucidem, dar trebuie să ne spui totul pe şleau, fără ocolişuri sau înşelăciuni. Mărturiseşte cinstit: De ce aţi venit încoace? Doar n-ai să fii atît de laş, încît să ne ascunzi adevărul!...

— Iuf! Făcu indianul cu ciudă. Războinicii okananzi nu sînt nişte fricoşi cum ziceai adineauri. N-am nimic de ascuns. Am vrut să atacăm casa.

— Şi să-i daţi foc?

— Da.

— Şi cu oamenii ce urma să se întîmple?

— I-am fi ucis.

— Şi v-aţi hotărît singuri la această faptă? Okanandul şovăi. De aceea, Winnetou îşi preciza întrebarea:

— Poate v-a îndemnat cineva?

Omul tăcu şi de astă dată, ceea ce pentru mine însemna de fapt o confirmare.

— „Murgul" pare să nu găsească răspuns, stărui Winnetou. Dar aici e în joc însăşi viaţa lui. Dacă vrea să aibă zile, atunci să răspundă. Cine a pus la cale atacul? Poate cineva dinafară voastră?

— A fost unul care ne-a îndemnat, mărturisi în cele din urmă prizonierul.

— Cine?

— Oare căpetenia apaşilor obişnuieşte să-şi trădeze aliaţii?

— Nu! Recunoscu Winnetou.

— Atunci, să nu fie cu supărare, nici eu nu trădez.

— Înţeleg şi nu mă supăr. De fapt, cine-şi vinde prietenul merită ucis ca un cîine rîios. N-ai decît să treci sub tăcere numele lui. Vreau să ştiu numai dacă omul cu pricina e din neamul vostru, al okananziior.

— Nu.

— E dintr-un alt trib?

— Nu.

— Va să zică, e un alb?

— Da.

— Se află acum afară, printre războinicii tăi ?

— Nu, nu-i afară.

— Aşadar, se adevereşte bănuiala noastră, a lui Old Shatterhand şi a mea: aţîţătorul e un alb. Asta înseamnă că vom fi mai blînzi cu tine. Siucşii-okananda au tot dreptul să nu îngăduie aşezarea albilor pe glia lor străbună, dar nu e cazul sa-i şi ucidă după cum vă puseserăţi în gînd. Chibzuind, pe de alta parte, că totuşi nu v-aţi dus la îndeplinire planul, o să-ţi dăruim, cu anumite condiţii, viaţa şi libertatea.

— Ce condiţii? Întreba „Murgul".

— Două la număr. Mai întîi, trebuie să te lepezi de albul care v-a îndemnat încoace.

Condiţia aceasta părea să nu-i convină okanandu-lui. Totuşi, după oarecare şovăială, consimţi şi se interesă de cea de-a doua condiţie. Winnetou îl lămuri.

— Vei cere acestei feţe palide, care se numeşte Corner, să cumpere de la voi pămîntul sau să-l parăsească. Numai dacă nu-ţi va împlini cererea, atunci te vei întoarce cu războinicii tăi şi-l vei alunga.

De astă dată, „Murgul" se învoi mai repede. În schimb, colonistul era împotrivă. Se referi la legea proprietăţii private şi debita un lung discurs, pe care Winnetou i-l reteză in cele din urmă.

— Noi îi cunoaştem pe albi numai ca pe nişte nemernici care ne fură pămîntul. Legile, dreptul şi datinile voastre nu ne interesează. Crezi că după ce-ai răpit pămîntul altora, vei scăpa de pedeapsă punîndu-te sub ocrotirea legilor ticluite de voi? Te