okananzi cu asprime. De ce se lasă momiţi? Cînd cineva vrea să intre cu forţa în casa mea, îl împuşc fără milă. E dreptul meu şi am s-o fac!

— Dreptul tău? Păstrează-ţi-l sănătos! Cînd eşti singur, n-ai decît să faci ce vrei. Dar acum sîntem şi noi aici, adică Old Shatterhand şi cu mine. Şi află că noi, oricînd şi oriunde, cerem să fim ascultaţi. De la cine ai cumpărat pămîntul acesta?

— Să-l cumpăr? Dar ce, sînt chiar atît de prost?! M-am instalat aici, pentru că aşa mi-a plăcut; şi dacă rămîn pînă la termenul prevăzut de lege, obţin dreptul de proprietate.

— Desigur, că pe siucşi, adevăraţii stăpîni ai acestui pămînt, nici nu i-ai întrebat dacă au ceva împotrivă?

— Cum adică: să-i întreb?!

— Şi te mai miri că te privesc ca pe un duşman, ca pe un hoţ care le-a răpit pămîntul? Zici că sînt cîini? Vrei să-i împuşti? Încearcă numai, că-ţi zbor numaidecît creierii!

— Păi, atunci, ce vrei să fac? Întrebă colonistul, care se potoli văzîndu-se astfel tratat de către faimosul şef al apaşilor.

— Să nu faci nimic, mă-nţelegi, nimic! Răspunse acesta. Eu şi fratele Old Shatterhand vom lucra în numele tău. Dacă ne asculţi întocmai, scapi cu bine.

Tot acest schimb de cuvinte nu dură mai mult de un minut. Între fimp, eu pîndeam la o fereastră ca să observ mişcarea okananzilor. Nu se zărea nimeni. Probabil că ocoleau casa pe departe, ca să se convingă că nu sînt descoperiţi şi că nu-i aşteaptă. Vreo surpriză. Winnetou veni lîngă mine, curios.

— Fratele meu îi vede?

— Încă nu.

— Eşti şi tu de părere să nu-i ucidem?

— Sîntem într-un gînd. Colonistul le-a furat glia. Şi apoi, mă gîndesc că venirea lor poate să aibă şi un alt motiv.

— Se prea poate. Dar cum să-i alungăm fără vărsare de sînge?

— Fratele Winnetou ştie ca şi mine ce-i de făcut.

— Într-adevăr, Old Shatterhand îmi ghiceşte gîn-durilc, cum le ghicesc şi eu pe-ale lui. Să punem mîna pe unul de-ai lor, să-l luăm prizonier.

— Exact. Îl prindem pe cel dintîi care va veni ca iscoadă. Nu-i aşa?

— Ba da. Sînt sigur că vor trimite pe careva. Şi atunci, îl înşfăcăm!

Desfăcurăm zăvorul şi crăparăm niţel uşa, cît să putem privi în curte. Mă aşezai la pîndă.

Timpul trecea încet, apăsător. În casă era beznă. Nici o şoaptă, nici o mişcare. Deodată, auzii nişte paşi sau, mai bine spus, nu-i auzii — căci nu urechea sesizează zgomotul, ci un anume instinct specific oricărui westman cu experienţă. Cîteva clipe şi îl zării într-adevăr pe indianul trimis în recunoaştere. Se lungise la pămînt şi se tîra uşor, atent, aproape, mai aproape. Ajuns la uşă, ridică mîna ca s-o pipăie. Într-o secunda, o deschisei toată, larg, sării asupra omului şi-l apucai cu mîinile de gît. Indianul încercă să se apere, zvîrli din picioare, îşi agită braţele, dar degeaba. Nici măcar un strigăt nu reuşi să scoată. Îl trăsei repede în casă şi Winnetou zăvorî uşa la loc.

— Faceţi lumină, mister Corner! Îi poruncii colonistului. Să-l vedem pe dumnealui cum arată la faţă.

Corner se execută şi aprinse o luminare din seu de cerb. După ce-i slobozii gîtul, încleştîndu-i în schimb vîrtos braţele, ne uitarăm de aproape la chipul indianului.

— „Murgul" căpetenia siucşilor-okananda! exclamă Winnetou. Grozavă captură a făcut Old Shatterhand!

Strînsoarea mea aproape că-l sufocase pe indian. Acum răsuflă din adîncul pieptului şi rosti uluit:

— Winnetou, căpetenia apaşilor!

— Da, eu sînt! Mă cunoşti, nu ne vedem pentru întîia oară. Dar pe omul acesta nu-l ştii. Ai auzit cum i-am spus pe nume?

— Old Shatterhand?

— Chiar aşa. De altfel, te-ai putut încredinţa şi singur cu cine ai de-a face: te-a tras înăuntru ca pe o cîrpă. Acum eşti al nostru. Ei, ce te aşteaptă, cum crezi?

— Fraţii mei sînt vestiţi pretutindeni. Ei or să-mi dea drumul şi voi fi slobod.

— Aşa crezi?

— Da.

— De ce?

— Pentru că războinicii okananda nu se află în duşmănie cu apaşii.

— Dar voi faceţi parte din neamul siucşilor ca şi poncaşii, care ne-au atacat deunăzi.

— N-avem nici o legătură cu ei.

— Ascultă, lui Winnetou să nu-i vorbeşti cu viclenie! Eu sînt prietenul tuturor oamenilor roşii, dar pe ticăloşi, de orice culoare ar fi ei, îi socot duşmani. Zici că n-ai nimic comun cu poncaşii? E o minciună. Ştiu sigur că okananzii şi poncaşii nu s-au războit nicicînd între ei; mai mult, acum sînt chiar aliaţi. Aşa că minciuna ta nu se prinde. Aţi venit aici ca să-i atacaţi pe aceşti albi. Crezi cumva că eu şi Old Shatterhand vom îngădui asemenea lucru?

Şeful okananzilor îşi plecă privirea întunecată şi întrebă:

— De cînd Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, a ajuns un om fără cumpăna dreptăţii? Lumea îl preţuieşte pentru că s-a străduit de-a lungul vremii să nu oropsească pe nimeni. Şi astăzi să-mi stea împotrivă tocmai mie, care sînt în dreptul meu?

— Te înşeli. Ceea ce vreţi voi să faceţi nu e bine.

— De ce? Oare nu-i al nostru pămîntul? Şi dacă cineva doreşte să se aşeze aici nu e dator să ne ceară învoire?

— Aşa e.

— Dar aceste feţe palide nu ne-au întrebat de nimic. Prin urmare, nu e dreptul nostru sfînt să-i alungăm?

— Departe de mine să vă tăgăduiesc acest drept; depinde însă ce şi cum faceţi. Trebuie oare să năpăstuiţi, să ardeţi, să ucideţi, dacă vreţi să scăpaţi de aceşti nepoftiţi? Adică, trebuie să vă purtaţi după pilda lor, să fiţi şi voi tîlhari care atacă noaptea, pe furiş? Omul curajos nu se fereşte să dea faţă cu duşmanii deschis, cinstit. Tu, însă, vii ca un laş, cu mulţime de războinici, ca să ataci o mîna de oameni. Mie, Winnetou, mi-ar fi ruşine să fac astfel. Orişiunde mă voi duce, voi spune lumii ce fricoşi sînt fiii okananzilor, care nici nu merită să se cheme războinici.

„Murgul" fierbea de mînie, dar ochii apaşului îl fixau atît de poruncitor, încît se mulţumi să mormăie:

— Fac şi eu după obiceiul oamenilor roşii; duşmanul trebuie atacat noaptea.

— Cînd atacul e necesar! Numai atunci!

— Şi ce-ai vrea, să-i iau pe aceşti albi cu vorbe bune? Să mă rog de ei?

— Ba să