nu dispune de timp ca să-şi îngăduie o călătorie de trei zile înainte de a şti dacă oferta îl interesează practic. Sînt sigur că nu s-ar deplasa cu dumneavoastră, ci ar delega pe unul din funcţionarii săi. Iată de ce spun că lucrurile s-au potrivit tocmai bine; fiind deocamdată disponibil, aş face eu drumul. Sînteţi de acord sau nu, ca să ştiu cum stăm?

Nu aveam nici un motiv ca să-i refuz propunerea. Dimpotrivă, eram convins că şi Old Firehand ar fi acceptat-o.

— Dacă aveţi destul timp, aprobai, atunci foarte bine, poftiţi! Ar însemna să plecăm chiar mîine în zori.

— Desigur! Oameni ca noi nu-şi irosesc zilele. Pornim la primele ere, cum se crapă de zi. De aceea, n-ar strica să ne culcăm devreme.

Şi în această privinţă nu era nunic de obiectat, deşi mai tîrziu aveam să constatăm că omul nostru nu era nici pe departe inofensiv precum părea.

Se ridică de la masă şi dădu o mînă de ajutor nevestei colonistului la aşternutul blănurilor şi păturilor. Apoi ne îndemnă să ne culcăm.

— Mulţumesc, dar preferăm să dormim afară, în aer liber, îl asigurai.

— Oh, mister Shatterhand, afara e lumină, bate luna! Şi pe urmă, gîndiţi-vă, noaptea e cam răcoare.

— Sîntem obişnuiţi cu răcoarea. Iar în ce priveşte luna, las' să lumineze unde-i place, nu ne supărăm.

Rollins mai stărui cîtva timp, dar fără succes. Nu vedeam nimic suspect în grija ce ne-o arăta şi abia pe urmă, cînd l-am cunoscut mai bine, ne-am amintit — fireşte, prea tîrziu — de aceste insistenţe ale lui, cărora nu le acordasem atenţia necesară.

Cînd să ieşim din odaie, gazda ne spuse:

— Noi, domnilor, obişnuim să închidem seara uşa cu zăvorul. Poate vreţi s-o las deschisă de astă dată?

— La ce bun?

— Poate că aveţi trebuinţă de ceva...

— N-o să avem. Şi-apoi, prin părţile astea, nu a cazul să laşi uşa descuiată. Dacă avem ceva de spus, v-o spunem prin geam.

— Într-adevăr, geamurile nu le închidem.

De afară auzirăm clar cum gazda noastră împinse zăvorul. Luna coborîse jos de tot, încît umbra casei cădea pînă peste ocolul în care se aflau animalele. Intrarăm şi noi la cai, ca să dormim ocrotiţi de întuneric. Swallow al meu se lungise alături de roibul lui Winnetou. Îmi aşternui pătura şi mă culcai lîngă el, folosind drept pernă — ca şi în atîtea alte rînduri — grumazul cald, catifelat. Era de mult obişnuit cu procedeul meu şi îl accepta cu plăcere. Curînd, mă fura somnul.

Să tot fi dormit un ceas, cînd, deodată, o tresărire a calului mă trezi brusc. De obicei, Swallow îmi respecta cu stricteţe somnul şi nu se mişca decît în cazuri ieşite din comun. De data asta îşi înăltase capul şi trăgea zgomotos aerul pe nări. Mă sculai repede şi, aplecîndu-mă pentru a nu fi zărit, mă strecurai spre gard, în direcţia pe care mi-o indicase Swallow. Cu multă precauţie mă uitai printre ulucii gardului; la vreo două sute de paşi parcă se mişcau nişte umbre, încet-încet, apropiindu-se de noi. Erau oameni. Veneau tîrîş. Dădui să mă întorc în grabă ca să-l informez pe Winnetou, dar acesta se şi afla lîngă mine: paşii mei uşori îl treziseră totuşi din aomn.

Vede fratele meu mişcarea de colo? Îi şoptii.

— Văd, răspunse el. Sînt războinici roşii.

— Pesemne okananzi care vor să-l atace pe colonistul nostru.

— Old Shatterhand a ghicit. Să intrăm în casă.

— Haide, trebuie să-i dăm o mîna de ajutor. Dar caii? O să ne trezim fără ei.

— Îi băgăm şi pe ei în casă. Repede! Bine că sîn-tem la întuneric. N-au cum să ne vadă siucşii.

Dădurăm fuga la cai, îi scularăm de jos şi, scoţîndu-i din ocol, îi duserăm pînă la uşa casei. Winnetou, lîngă geam, tocmai voia să-i anunţe pe cei dinăuntru, cînd eu, dincoace, observai că, de fapt, uşa nu era încuiată, ba chiar crăpată niţel. O dădui larg în lături şi-l trăsei pe Swallow după mine — Winnetou procedă la fel cu roibul său, apoi trase zăvorul. Fireşte că zgomotul îi trezi pe toţi din somn.

— Cine-i? Ce s-a întîmplat? Cai, în casă?! Exclamă coloniştii! Sărind din pat.

— Noi sintem, Winnetou şi Old Shatterhand, îl lămurii, văzînd ca nu ne recunoaşte prin întuneric.

— Dumneavoastră? Pe unde aţi intrat?

— Pe uşă.

— Cum aşa?! Doar îi pusesem zăvorul!

— Am găsit-o deschisă.

— Pe toţi dracii! Oi fi fost zăpăcit. Dar de ce aţi adus caii?

Omul zăvorîse, într-adevăr, uşa, însă bravul său musafir, negustorul, a deschis-o, pesemne, iar, ca să le pregătească indienilor terenul.

— Am adus caii înăuntru ca să nu ni-i fure, îi explicai gazdei.

— Să-i fure? Cine, adică?

— Siucşii-okananda, care se apropie. Vor să ne atace.

Vă puteţi imagina ce panică stîrniră aceste vorbe. Corner, care se fălise că nu-i e teamă de nimic, se îngrozi în faţa primejdiei iminente. La rîndul lui, Rollins o juca pe speriatul. Winnetou ceru să se facă linişte şi rosti:

— Ţineţi-vă cumpătul! Doar n-o să-i bateţi pe okananzi cu gălăgie! Hai să ne sfătuim, să luam măsuri.

— Ce să ne mai sfătuim!? Interveni Corner. Sîntem pregătiţi. Cum apare unul, îl şi împuşcăm. Şi aşa, pe rînd, pînă la ultimul. Bine că e lună şi-i vedem!

— Nu, asta să n-o facem! Protestă apaşul.

— Şi de ce nu?

— Nu trebuie să vărsăm sînge cînd nu e neapărat nevoie!

— Dar acum se cere. Le-aş da ciinilor ăstora o lecţie să n-o uite neam de neamul lor!

— Va să zică, fratele meu alb îi socoteşte pe indieni drept ciini. N-ar fi rău să-şi amintească faptul ca şi eu sînt indian şi că-mi cunosc mai bine fraţii roşii decît îi cunoaşte el. Cînd indienii îl atacă pe un alb, ei n-o fac fără pricină. Fie că acesta le-a dat într-adevăr dovadă de duşmănie, fie că o altă faţă palidă îi stîrneşte şi-i îndeamnă la atac. Poncaşii care au tăbărît asupra lui Old Firehand erau conduşi de un alb; iar acum, dacă siucşii-okananda vin să te prade, sînt încredinţat că tot un alb de-al vostru e de vină.

— Nu cred.

— Crezi, nu crezi, asta n-are importanţă. Winnetou, căpetenia apaşilor, ştie ce vorbeşte.

— Chiar aşa fiind, tot trebuie sa-i pedepsim pe