— Atacurile s-au săvîrşit în vecinătatea dumneavoastră?

— Da, ţinînd seama că aici, în Vest, cuvinte ca „aproape" sau „departe" au cu totul altă măsură. Spre pildă, vecinul meu cel mai apropiat se află la noua mile de aici.

— Asta-i rău. La asemenea distanţe nu vă puteţi ajuta în caz de primejdie.

— Fireşte. Dar nu mi-e frică. Nu le-ar merge piei-lor-roşii cu bătrînul Corner, aşa mă cheamă, Corner. I-aş învăţa eu minte!

— Totuşi, nu sînteţi decît patru persoane!

— Patru? Puteţi, fără nici un risc, s-o număraţi printre persoane şi pe soţia mea. Şi ce mai persoană! Nu se sperie de nimic, iar puşca o mînuieşte ca şi mine.

— Vă cred. Totuşi, în faţa unei cete de indieni, vorba ceea: duşmanii mulţi, înfrîngere sigură, sau, cum zice neamţul, mulţi cîini, moartea iepurelui.

— Well! Dar unde scrie că am fi nişte iepuri? Mă rog, n-am pretenţie, nu sînt nici pe departe un westman ca dumneavoastră, nu posed nici puşcă de argint, nici carabină Henry; dar de tras ştiu să trag cu nădejde. Avem arme bune şi, dacă blochez uşa, nici picior de indian nu-mi calcă în casă. O sută de m-ar împresura îi curăţ pe rînd... Dar staţi puţin! Cred c-a sosit Rollins.

Într-adevăr, se auzi un tropot de cal în curte. Corner ieşi, discută cîtva timp afară cu cineva, apoi se întoarse însoţit de un bărbat pe care ni-l prezentă.

— Iată-l pe mister Rollins despre care v-am vorbit, ajutorul negustorului.

Şi, adresîndu-se noului sosit, adăugă:

— Vă spuneam afară că veţi avea o mare surpriză în legătură cu musafirii mei. Ei bine, aflaţi ca aceşti doi gentlemeni nu sînt alţii decît Winnetou, căpetenia apaşilor şi Old Shatterhand, despre care veţi fi auzit destule. Îl caută pe mister Burton. Vor să-i ofere spre vînzare nişte piei şi blănuri.

Rollins era un bărbat de vîrstă mijlocie, un tip cît se poate de comun, fără nimic aparte nici de bine, nici de rău, la prima vedere nu provoca nici o bănuială. Şi, totuşi, căutătura şi aerul lui parcă nu-mi plăceau. Dacă eram, într-adevăr, oameni atît de marcanţi cum ne înfăţişase gazda, se cădea să-l bucure o asemenea cunoştinţă. Cu atît mai mult, cu cît îi surîdea şi perspectiva unei bune afaceri. Dar omul nu arăta nici bucurie, nici satisfacţie. Părea, mai degrabă, indispus. Să fi fost numai o aparenţă? Posibil. Ceea ce îmi displăcea la el putea, la urma ttf-mei, să nu fie decît o simplă timiditate pe care Un modest slujbaş o resimţea în compania unor westmen-i ca noi, cu renume bine stabilit. De aceea, îmi înfrînai orice idee preconcepută, învitîndu-l să ia loc pentru a discuta cu noi afacerea.

Gazda îi oferi demîncare, dar omul părea să nu aibă nici pic de poftă. Curînd, se ridică de la masă, cică să vadă de cal. Pentru o asemenea treabă nu era nevoie de prea mult timp; şi totuşi Rollins zăbovi peste un sfert de oră. N-aş putea spune că-l suspectam, dar mă zgîndărea un simţămînt nedefinit, în-demnîndu-mă să ies şi eu în curte pentru o clipă. Calul lui era priponit de un stîlp, lîngă casă. Rollins însă — nicăieri. Se înnoptase de-a binelea, totuşi, în lumina darnică a lunii, ar fi trebuit să-l zăresc de îndată. Abia tîrziu îl văzui cum apare de după un colţ al gardului. Mă observă la rîndu-i, stătu o clipa în loc şi, în cele din urmă, se apropie cu paşi repezi.

— Vă plac plimbările sub clar de lună, mister Rollins? Îl întrebai.

— Nu, nu sînt chiar atît de visător.

— Se pare totuşi că sînteţi o fire poetica.

— De ce?

— Păi, vă plimbaţi.

— Oh, nu de dragul lunii! Mi-e cam rău. Mi-am stricat stomacul azi-dimineaţă. Şi pe urmă, am tot şezut în şa... Simţeam nevoie de puţină mişcare. Asta-i tot, sir...

Rostise aceste cuvinte pe un ton cu totul diferit, aproape politicos şi curtenitor. Era oare prefăcătorie? Sau poate recunoştea că la început nu se purtase cum trebuie.

Işi dezlegă calul şi-l duse în ocolul unde se aflau şi caii noştri. Apoi intrarăm amîndoi în casă. De ce oare mă intriga personajul acesta? În fond, era liber să se mişte cum vrea şi să facă ce-i place. Totuşi, spiritul de vigilenţă, atît de propriu oricărui west-man, îl împinge spre suspiciune. Desigur că motivul invocat de Rollins în ce priveşte „plimbarea" era întru totul plauzibil. Mîncase, de altfel, cu atîta lipsă de poftă, încît părea că într-adevăr îl supără stomacul. Şi apoi, după ce ne aşezarăm din nou în jurul mesei, se purtă foarte natural, discret, politicos. În felul acesta orice neîncredere, chiar gata conturată oarecum, era de natură să dispară.

Fireşte că vorbeam de afacerea noastră, de preţurile zilei, de tratarea şi transportul pieilor şi de multe altele. Rollins dovedea cunoştinţe bune în branşa lui şi vorbea cu atîta cumpăt, modest, chibzuit, încît cuceri pînă şi simpatia lui Winnetou, care se antrena în discuţie mai mult ca orieînd. Povestirăm şi ultimele noastre peripeţii, fiind ascultaţi cu deosebită atenţie. Desigur că mă interesai şi de negustor, fără prezenta şi consimţămîntul căruia nu se putea încheia tîrgul. La aceasta, Rollins răspunse:

— Din păcate, nu ştiu unde se află şeful în clipa de faţă, nici unde va fi mîine sau poimîine. Misiunea mea e să înregistrez comenzile şi să i le prezint în anumite zile, cînd ştiu unde poate fi găsit. Ce distanţa e pînă la mister Firehand?

— Trei zile călare.

— Hm! Peste şase zile mister Burton va fi sus, la Riffley Fork. Pînă atunci, aş avea timp să merg cu dumneavoastră, să văd marfa şi s-o evaluez cu aproximaţie. Apoi mă duc să-l informez pe patron şi mă întorc împreună cu el, fireşte, dacă în prealabil mă voi fi convins că afacerea rentează. Ce ziceţi, sir?

— Bineînţeles că trebuie să vedeţi marfa înainte de a o cumpăra. Ar fi însă de preferat să tratăm cu mister Burton personal.

— Acuma, în nici un caz nu e posibil. De altminteri, chiar dacă şeful ar fi aici, nu cred că v-ar însoţi numaidecît. Firma noastră e mai mare decît vă închipuiţi şi patronul