înserate, răsăriră înaintea noastră nişte lanuri de secară. Lîngă un mic afluent al rîului se înălţa o casă destul de arătoasă, clădită din buşteni solizi, neciopliţi, cu grădină şi cu gard masiv de lemn. Alături, într-un ocol bine împrejmuit, se aflau caii şi vacile. Cotirăm într-acolo, descălecarăm şi, priponindu-ne caii, dădurăm să ne apropiem de casa aceea cu geamuri înguste ca nişte creneluri. Deodată, la două din geamuri apăru cîte o armă cu ţeava dublă şi un glas răstit ne soma:

— Staţi! Aici nu-i coteţ de porumbei în care intră şi zboară care cum îi place. Cine sînteţi şi ce vreţi?

— Eu sînt german şi caut un negustor despre care mi s-a spus că se află prin partea locului.

— Atunci căutaţi-l acolo unde se află! N-avem nimic de împărţit! Căraţi-vă!

— Dar, sir, cred că veţi fi atît de înţelept, ca să nu-mi refuzaţi o informaţie pe care, eventual, o deţineţi. Numai pe nişte vîntură-lume îi alungi din prag.

— Exact. Tocmai de aceea vă şi alung.

— Ne luaţi, aşadar, drept puşlamale?

— Yes!

— De ce?

— Asta-i treaba mea. N-am de dat nici o socoteala. Iar faptul că sînteţi german e o născocire.

— Ba e adevărul curat.

— Pshaw! Un german nu se aventurează pînă la noi, afara doar de Old Firehand...

— Chiar din partea lui vin.

— Dumneavoastră? Hm! Şi de unde anume?

— Va despart trei zile călare de tabăra lui. Poate că aţi auzit.

— Ce-i drept, a trecut odată pe-aici unul Dick Stone, care zicea la fel. Cică e în serviciul lui Old Firehand.

— Dick s-a prăpădit. Am fost prieteni.

— Se poate. Dar cum să am încredere în dumneavoastră, cînd vă vad cu un indian?! Acum, vremurile sînt aşa fel, încît nu pot să permit ca un roşu să-mi treacă pragul.

— Aflaţi că indianul acesta, trecîndu-vă pragul, v-ar face o mare cinste, pentru că-l cheamă Winnetou şi e căpetenia apaşilor.

— Winnetou? Formidabil! Să-i vad puşca! Winnetou îşi scoase de pe umăr faimoasa lui puşca cu ţinte de argint şi o arătă stăpînului casei.

— Da, ţintele de argint! Exclamă acesta. În regulă. Dar dumneavoastră văd că aveţi două puşti, una mare şi alta mai mică. Asta îmi dă oarecum de gîndit. Nu cumva cea mare e doborîtorul de urşi?

— Aţi ghicit.

— Şi cea mică e carabina Henry?

— Chiar aşa.

— Şi purtaţi alt nume decît cel adevărat? Vreau să spun o poreclă dobîndită în prerie?...

— Exact.

— Nu cumva sînteţi Old Shatterhand, care, cică, e neam de dincolo?

— Chiar eu in persoană.

— Asta-i bună! Poftiţi repede în casă, domnii mei! Asemenea oaspeţi sînt bineveniţi, fireşte. Vă stau la dispoziţie.

Ţevile duble dispărură de la geamuri şi gazda se ivi numaidecît în cadrul uşii. Era un om destul de vîrstnic, dar vînjos şi zdravăn. Se vedea că luptase din greu cu viaţa, fără să se lase doborît. Ne întinse amîndouă mîinile, apoi ne conduse în casă, unde se găseau nevasta şi feciorul lui, un flăcău chipeş, puternic. Mai tîrziu aflarăm că avea încă doi feciori, plecaţi în pădure.

Locuinţa nu număra decît o singură încăpere. Pereţii erau împodobiţi cu arme şi trofee de vînătoare. Pe vatra simplă, din piatră, fierbea apa într-un cazan de tuci, vesela şi tacîmurile — numai strictul necesar — se înşirau pe o poliţă. Cîteva lăzi serveau drept dulapuri de haine şi cămară de provizii, iar de tavan atîrnau afumături cît să ajungă pentru luni de zile unei familii de cinci persoane. Într-un colţ — o masă meşterită primitiv de stăpînul casei şi cîteva scaune pe potrivă.

Furăm invitaţi să luăm loc şi, în timp ce tînărul vedea de caii noştri, gazda ne servi cina, care, ţinînd cont de împrejurări, nu lăsa nimic de dorit.

In timp ce ne ospătam, sosiră şi ceilalţi doi fii ai gazdei. Iară nici un fel de fasoane, luară loc la masa noastră şi, liniştiţi, mîncară zdravăn, neamestecîn-du-se în discuţie.

— Da, domnilor, vorbi bătrînii, să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă v-am întîmpinat cam aspru. Aici, în orice moment te poţi trezi cu pieile-roşii, mai ales cu siucşii-okananda, care chiar daunăzi, nu mai departe decît la o zi călare de aici, au atacat o casă de oameni cinstiţi, gospodari. Şi mai puţin încă te poţi încrede în albii care pică aici, după ce-au fugit din est pentru cine ştie ce isprăvi necurate. Iată de ce simt o bucurie îndoită cînd văd că am de-a face cu nişte gentlemeni ca dumneavoastră. Va să zică, îl căutaţi pe negustor? Vreţi să încheiaţi vreo afacere?

— Da, confirmai cu, în timp ce Winnetou, potrivit obiceiului, tăcea.

— Ce anume afacere? Nu vă întreb din curiozitate, ci pentru a vă da eventual unele indicaţii.

— Am vrea să-i oferim nişte blănuri.

— Multe?

— Da, multe.

— Contra marfă, sau pe bani?

— Pe bani, dacă se poate.

— Atunci negustorul acesta e, într-adevăr, singurul om potrivit. Alţii nu fac decît schimb de mărfuri. El, însă, dispune totdeauna de aur sau bani, pentru că umblă şi pe la zăcămintele aurifere. E un capitalist, nu un pîrlit colea, ce-şi poartă în bocceluţă marfa.

— O fi şi cinstit?

— Ei da, cinstit! Ce înţelegeţi dumneavoastră prin cinstit? Orice negustor face negustorie ca să cîştige parale şi nu e niciodată atît de prost, încît să renunţe la vreun profit. Cine se lasă înşelat, treaba lui! E singur de vină. Aşa, va să zică, omul de care vorbesc se cheamă Burton şi îşi cunoaşte meseria, nu glumă. Are atîta dever, încît călătoreşte în permanenţă cu cîte patru sau cinci ajutoare după el.

— Şi unde credeţi că l-am putea găsi?

— Aflăm noi încă în seara asta. Unul din ajutoarele lui, îi zice Rollins, a trecut ieri pe-aici după comenzi; acum e dus în sus, pe la coloniştii vecini şi se întoarce deseară ca să înnopteze la noi. De altfel, Burton a cam avut ghinion în ultima vreme.

— Cum aşa?

— I s-a întîmplat nu demult, de vreo cinci-şase ori, să se deplaseze în chestiuni de afaceri şi să găsească aşezările arse şi prădate de indieni. Asta înseamnă nu numai pierdere de timp pentru el, dar şi pagubă curată, fără a mai socoti primejdia la care se expune, chit că