— Iuf, iuf, iuf! Nu e mort... trăieşte!

Cuvintele lui ne-au electrizat pe toţi. Harry chiui de bucurie. Participarăm laolaltă, plini de nădejde, la eforturile apaşului de a-l readuce pe Old Firehand în simţiri. Şi mare fu satisfacţia cînd, după un timp, acesta deschise într-adevăr ochii. Ne recunoscu, îi surîse băiatului, dar nu putu scoate nici o vorbă şi căzu iarăşi în nesimţire. Îl examinai la rîndul meu. Glonţul îi găurise plămînul drept şi ieşise prin spate; o rană foarte gravă, care îi provocase multă pierdere de sînge. Şi totuşi, în ciuda faptului că mai fusese rănit destul de recent în bătălia de la calea ferată, nădăjduiam amîndoi — Winnetou şi cu mine — că, graţie organismului său extrem de viguros şi, fireşte, cu o îngrijire atentă, va izbuti să-şi revină. Îl pansarăm după metoda verificată a lui Winnetou şi îi aşternurăm un culcuş cît se poate de bun, în raport cu locul şi cu împrejurările. În sfîrşit, aveam răgazul să ne îngrijim şi de noi. Nimeni nu scăpase neatins, totuşi ne cîrpirăm de bine, de rău rănile. Ceilalţi tovarăşi, însă, plătiseră cu viaţa, fiindcă nu luaseră în seamă avertismentul meu.

Către amiază, sosiră şi dragonii. Îi urmăriseră pe poncaşi cu atîta perseverenţă, încît nu le scăpase nici unul. Comandantul — un ofiţer — ne declară că apariţia detaşamentului său n-a fost întîmplătoare. Aflînd că poncaşii încercaseră să provoace deraierea trenului, el hotărîse să-i pedepsească. Pornise, deci, pe urmele lor, fără să-i slăbească o clipă. Aceasta cu atît mai mult, cu cît, între timp, fusese informat şi asupra campaniei lor de răzbunare împotriva noastră.

Pentru a-şi odihni caii ofiţerul şi trupa rămaseră trei zile cu noi în "fortăreaţă", timp în care avurăm grijă să-i înmormîntăm pe cei căzuţi.

Apoi ne adresă invitaţia ca, de îndată ce Old Firehand va putea să suporte drumul, să-l transportăm la fortul Wilke unde, chiar dacă nu se va bucura de o atenţie atît de frăţească, va fi, în schimb, supus unui tratament medical corespunzător. Îi făgăduirăm, fireşte, să răspundem invitaţiei.

Că bătrînul şoltic Sam Hawkens deplînse cu profund regret moartea lui Dick Stone şi a lui Will Parker se înţelege de la sine. Ne asigura întruna că, pe viitor, nici un poncaş nu va mai scăpa de răzbunarea lui. Eu, însă, nu-mi schimbai deloc atitudinea. Cine fusese acest Parranoh? Un alb! Iata încă un argument care-mi întărea convingerea că numai datorită "feţelor palide" indianul a devenit aşa cum arată azi...

Capitolul XIII

NEGUSTORUL AMBULANT

Era la trei luni după peripeţiile descrise mai sus si, cu toate că trecuse atîta vreme, urmările lor încă nu se şterseseră pe deplin. Ce-i drept, nădejdea noastră în salvarea lui Old Firehand se îndeplini, dar procesul de vindecare se desfăşura mult prea încet; din cauza slăbiciunii persistente, bolnavul nu-şi părăsea culcuşul; ceea ce ne obligă să abandonăm proiectul nostru iniţial de al transporta la fort. Trebuia sa ramînă pe loc, la „fortăreaţă", pînă la totala lui întremare. Aici, după cum dovedea experienţa, îi puteam oferi o îngrijire destul de bună, sub îndrumarea pricepută a lui Winnetou.

Rana lui Harry fusese, din fericire, neînsemnată. Winnetou se procopsise cu cîteva răni uşoare, care se cicatrizau repede. Eu nu aveam decît nişte contuzii fără importanţă; mă mai dureau la atingere, dar învăţasem să suport orice durere ca un indian adevărat. Cel mai puţin vătămat ieşise Sam Hawkens: cîteva julituri care nu meritau discuţie.

Era de prevăzut că Old Firehand, chiar după completa lui restabilire, va trebui să se cruţe încă mult timp. I-ar fi fost imposibil să reia numaidecît viaţa de westman; hotarîse, aşadar, ca îndată ce va suporta călătoria, să-l ia pe Harry şi să plece în Est, la fiul său cel mare. Se înţelege ca, în acest caz, nu putea să lase aici în părăsire marele stoc de blănuri pe care le strînsese împreună cu vînătorii lui; acestea trebuiau puse în valoare, adică vîndute. La fort nu exista deocamdată nici o perspectivă de a le plasa, iar unui convalescent îi era — dacă nu chiar imposibil — totuşi foarte greu să facă atîta drum cu blănurile după el. Ce era de făcut? Soluţia ne-o dădu un soldat din cei rămaşi o vreme la noi ca să ne apere în eventualitatea unui atac. Omul ştia că dincolo, la Turkey-River, trăia un pedlar, un negustor ambulant, care cumpăra aproape orice marfă, plătind nu numai în natura, ci şi cu bani peşin. Negustorul acesta putea să ne scoată din încurcătură.

Dar cum să-l aducem la faţa locului? Prin cine să-l anunţăm, cînd nu dispuneam decît de soldaţii aceia care aveau ordin să nu-şi părăsească postul? Nu rămînea decît ca unul din noi să se deplaseze şi să-l anunţe pe negustor. Mă oferii eu sa plec călare pînă la Turkey-River. Mi se atrase însă atenţia că mişună pe-acolo nişte siucşi-okananda, extrem de porniţi împotriva albilor. Pedlarul putea să circule liniştit oriunde, pentru că roşii nu prea îi atacă pe negustori, de la care îşi procură, prin schimb, cele de trebuinţă. Cu atît mai vîrtos însă trebuiau să se ferească albii ceilalţi. Deşi faptul nu mă îngrozea chiar atît de mult, mă bucurai totuşi cînd Winnetou hotărî să mă însoţească. La urma urmei, puteam să lipsim cîtva timp amîndoi, lăsîndu-l pe Old Firehand în grija lui Harry şi a lui Sam Hawkens. În ce priveşte hrana, aceasta era asigurată de ostaşii care vînau cu schimbul.

Aşadar plecarăm. Cum Winnetou cunoştea perfect drumul, sosirăm a treia zi la Turkey-River sau Tur-key-Creek, cum i se mai zice. Există cîteva rîuri cu acelaşi nume, dar acesta la care mă refer era faimos pentru multele bătălii sîngeroase dintre albi şi diverse triburi de siucşi, desfăşurate în cursul vremii de-a lungul malurilor sale.

Bine, dar cum să-l găsim pe negustor? Dacă era cumva printre indieni, trebuia să fim cu băgare de seamă. Chiar pe mal şi prin vecinătate locuiau nişte colonişti albi care, tu ani în urmă, cutezaseră să se aşeze în acele locuri. Era, deci, indicat să-i vizităm şi să ne informăm asupra situaţiei. Şi iată-ne călărind pe marginea apei. Cîtva timp nu întîlnirăm nici o aşezare omenească pînă ce, pe