— Tata s-a stins din vina mea, reluă Harry, căinîndu-se. Dacă vă ascultam, Parranoh ar fi fost ucis la "fortăreaţă" şi tata n-ar fi murit de gloanţele indienilor!

— Nu vă mai gîndiţi la ce-a fost! Să vedem cum ne descurcăm de-aci încolo!

— Eu, în orice caz, trebuie să cobor din şa. Parranoh a cam rămas în urmă; putem să răsuflăm un pic.

— Bine, să încercăm!

Privii îndărăt, ferm hotărît să-l înfrunt pe duşman. Părăsisem de mult cursul apei şi călăream acum peste şesul întins, paralel cu linia pădurii din stînga noastră. Parranoh rămăsese multişor în urmă. Bunul meu Swallow se dovedi net superior mustangului său. După şeful alb al poncaşilor, veneau grupuri mici, răzleţe, de războinici care, în ciuda avansului nostru, nu abandonaseră urmărirea.

Dincoace, înaintea noastră, Winnetou coborîse de pe cal. Stătea îndărătul roibului său şi-şi încărca arma cucerită de la poncaşi. Mă oprii şi eu. Îl ajutai pe Harry să alunece jos, sării apoi din şa şi-l culcai în iarbă. Dar iată că, între timp, Parranoh se apropie atît de mult, încît nu mai avui răgazul să-mi încarc puşca. Mă aruncai deci iarăşi pe cal şi apucai tomahawkul.

Desigur că Parranoh observase mişcarea, dar se lăsă dus de propriul său avînt şi se năpusti asupră-mi agitînd securea. Atunci trosni un foc de armă. Trăsese Winnetou. În turbarea lui, Parranoh tresări ca atins de trăsnet. Îl lovii şi eu cu tomahawkul. Şi nemernicul căzu din şa cu ochii holbaţi, cu capul zdrobit.

Apropiindu-se, Winnetou răsturnă cu piciorul trupul inert şi zise:

— Şarpele de poncaş n-o să mai şuiere. Nici n-o să mai batjocorească pe căpetenia apaşilor spunîndu-i Pimo. Fratele meu alb să-şi ia înapoi armele. Într-adevăr, cuţitul, securea, pistolul şi carabina mea se aflau asupra lui Parranoh. Le luai din nou în stăpînire şi mă grăbii să văd de Harry. Între timp, Winnetou îl prinse pe mustangul rămas fără stăpîn.

Poncaşii ajunseseră atît de aproape, încît gloanţele lor ne-ar fi putut ajunge cu uşurinţă. Încălecarăm deci repede şi pornirăm în galop forţat.

Deodată, la stînga noastră luciră parcă nişte arme: într-adevăr, dinspre liziera pădurii se apropia o trupă numeroasă de călăreţi; intercalîndu-se între noi şi poncaşi, veneau în goana mare asupra ce lor din urmă.

Era un detaşament de dragoni din fortul Wilke. Văzînd că dragonii vin în ajutorul nostru, Winnetou îşi răsuci roibul, ţîşni ca fulgerul pe lîngă ei şi, cu tomahawkul ridicat, se năpusti asupra poncaşilor, care abia de-şi mai puteau stăpîni caii. Eu rămăsei pe loc, ca să văd de rana lui Harry.

Nu era adîncă. Neavînd altceva la îndemînă, rupsei o fîşie din cămaşa mea şi improvizai un bandaj ca să opresc cît de cît hemoragia.

— Ce ziceţi, o să mai puteţi călări, împreună cu mine? Îl întrebai pe băiat.

Zîmbi şi se apropie de calul lui Parranoh, al cărui frîu Winnetou mi-l trecuse din goană. Şi iată-l pe băiat săltîndu-se sprinten în şa.

— Acum, cînd nu-mi mai văd sîngele, parcă nici rana nu mă mai doare. Uitaţi-vă, indienii se retrag. Haide după ei, sir!

Lipsiţi de căpetenia lor, care i-ar fi condus în luptă sau cel puţin le-ar fi organizat retragerea, urmăriţi îndeaproape de dragoni, poncaşii goneau îndărăt pe drumul ce-l bătuserăm noi în fuga noastră. Era, deci, de presupus că-şi vor căuta un refugiu în "fortăreaţa" părăsită... Într-adevăr, indienii o cotiră spre intrare. Dar tocmai în clipa cînd primul călăreţ dădu să treacă înăuntru, un glonţ îl prăbuşi de pe cal. Alt foc şi încă un indian căzu de-a rostogolul. Ceilalţi, constatînd uluiţi că intrarea e blocată şi că, dintr-o clipă în alta, pot cădea în mîinile noastre, se repeziră spre Mankizila şi, urmăriţi pas cu pas de dragoni, galopară disperaţi de-a lungul malului.

Nu mai mică decît a lor era însă mirarea mea în ce priveşte ajutorul acesta neaşteptat şi preţios care ne scuti de atîtea alte eforturi. Mă lămurii însă repede asupra identităţii curajosului puşcaş. Nici nu se stinsese încă bine tropotul cailor pe care goneau dragonii, că se şi arătă, dintr-o claie de stuf, un nas enorm deasupra căruia jucau doi ochişori foarte isteţi. Apoi, orientîndu-se după nasul trimis în recunoaştere, ieşiră la iveală de după o stîncă, cu precauţie, dar şi cu încredere, celelalte părţi componente ale unui ins cît se poate de caraghios.

— Binecuvîntaţi să-mi fie ochii, sir! Ce vînt v-a purtat încoace, dacă nu mă-nşel? Întrebă prichindelul, nu mai puţin surprins ca mine.

— Dumneata, Sam? Cum de-ai ajuns aici? Doar am văzut cu ochii mei cum ai şters-o călare!

— Am şters-o călare? Mulţumesc de aşa călărie! Dădui peste o bestie, sir. Abia se urnea din loc. Îşi scutura ciolanele, Doamne, Doamne! Gata să mă împrăştie pe jos, dobitoc bătrîn ce sînt! Am avut inspiraţia să las bestia în cîmp, blestemata naibii şi m-am întors, hi-hi-hi-hi! Îmi ziceam că roşii, luîndu-se grămadă după voi, vor fi lăsat "fortăreaţa" pustie. Şi chiar aşa s-a întîmplat, vai de capul lor! Ce s-au mai speriat adineauri! Ce mutre, domnule, ce mutre, vreau, să spun!... Dar soldăţoii ăştia de unde au mai răsărit, sir?

— Aflăm noi mai tîrziu cum de-au picat la momentul oportun tocmai în locul acesta uitat de lume. Apariţia lor seamănă cu un miracol. Nu exagerez spunînd că ne-au salvat de la pieire.

— Ba nu sînt de acord. Old Shatterhand, Winnetou, Sam Hawkens, păi ăştia ştiu să se salveze şi singuri! Totuşi, ca să zic aşa, au sosit taman la ţanc. N-o să ne uite poncaşii cît or trăi. Sînteţi de părere să pornim numaidecît după ei?

— La ce bun! O scot dragonii la capăt şi fără noi. Nici Winnetou nu se mai sinchiseşte de ei; a intrat în "fortăreaţă" împreuna cu Harry.

Să vedem mai bine de morţii noştri!

Păşind din nou în această vale care ne pusese la grele încercări, îi văzurăm pe Winnetou şi pe Harry chiar la locul bătăliei, aplecaţi asupra trupului lui Old Firehand. Băiatul plîngea în hohote, lipindu-şi de piept capul tatălui său, în timp ce apaşul cerceta rana. În clipa cînd ajunserăm şi noi, Winnetou exclama