pe cei doi prizonieri din peştera vecină, iar dinspre lagăr venea Parranoh. Se crăpase de ziuă, încît puteam cuprinde cu ochii întinsul văii. Aproape de intrare, Swallow al meu se cam războia cu murgul capturat de bietul Will Parker. Zărindu-mi prietenul drag şi neostenit în credinţă, renunţai la o evadare pe jos, de altfel cea mai prielnică în situaţia dată. Puţin mai încolo păştea calul lui Winnetou, căruia cu greu i-ai fi ghicit valoarea după aspectul lui ciolănos şi greoi. Dacă reuşeam să ne facem rost de arme şi să ajungem la cai, aveam oarecare şanse de salvare.

— Observaţi ceva, sir? Se înveseli Hawkens.

— Ce să observ?

— Colea, flăcăul acela bătrîn care stă lungit în iarbă fără grijă.

— Îl văd.

— Şi obiectul de alături rezemat de un pietroi?

— Ei da.

— Păi asta înseamnă cum s-ar zice pară mălăiaţă în gura bătrînului Sam Hawkens. Să nu-mi spuneţi pe nume dacă puşca de colo nu e Liddy în persoană! Iar dumnealui poncaşul o fi avînd la el şi o pungă cu gloanţe.

Bucuria lui Sam mă afectă destul de puţin, pentru că toată atenţia mea se îndreptase asupra lui Parranoh. Din păcate, nu desluşeam nimic din discuţia lui cu cei doi prizonieri. Trecu o bună bucată de vreme pînă se hotărî să plece de lîngă ei. Totuşi, ultimele cuvinte pe care le rosti cu glas tare ajunseră pună la urechile mele şi-mi lămuriră conţinutul întregii convorbiri.

— Fii gata, Pimo! Am şi pus să bată stîlpul, iar tu, aruncînd o privire cruntă lui Harry, ai să te prăjeşti alături de el. Făcu un semn şi ordonă ca prizonierii să fíe duşi lîngă focul pe care oamenii săi îl încinseseră din nou şi în jurul căruia făcuseră cerc. Apoi se depărta ţanţoş, sigur de sine.

Sosise momentul să acţionăm, fără amînare. Dacă Winnetou şi Harry ajungeau în cercul pieilor-roşii, era exclus să-i mai putem salva.

— Ce zici, Sam, mă pot bizui pe dumneata? Îl întrebai pe mărunţel.

— Hm! Cum, adică, să ştiu eu, cînd nici dumneavoastră nu ştiţi? Hai să încercăm, dacă nu mă-nşel!

— Dumneata îl iei în grijă pe cel din dreapta, eu pe celălalt. Repede de tot, înţelegi, le tăiem curelele.

— Pe urmă o luăm şi pe Liddy, aşa-i?

— Ei, eşti gata?

Confirmă din cap. Era entuziasmat de perspectiva unei asemenea lovituri.

— Atunci, fii atent, îi dăm drumul!

Uşor, neauziţi de nimeni, îi ajunserăm din urmă pe indienii din escortă care îi tîrau după ei pe prizonieri. Deşi îşi întorceau mereu ochii către victimele lor, nu apucaseră să ne observe. Înarmat cu cuţitul, Sam îl atacă pe unul din indieni cu atîta dibăcie, încît acesta se prăbuşi surd, ca un bolovan. Eu însă, neavînd armă, sării asupra celuilalt, îi smulsei cuţitul de la brîu şi-i tăiai beregata, încît nici nu apucă să mai strige. Doar sîngele şuieră ţîşnind din rană şi omul căzu la pămînt.

Tăiarăm apoi curelele care-i imobilizau pe tovarăşii noştri, eliberîndu-i. Toată operaţia se desfăşură cu o iuţeală fantastică. Winnetou şi Hany nici nu-şi dădură bine seama ce se petrece.

— Înainte! Puneţi mîna pe nişte arme! Le strigai eu, căci îmi dădeam seama că altfel evadarea nu era posibilă. Luînd punga cu gloanţe de la brîul poncaşului ucis, mă repezii după Winnetou, care, înţelegînd imediat situaţia, se năpusti nu înspre ieşire, ci drept în mulţimea de indieni adunaţi în jurul focului.

Cînd e vorba de viaţă sau de moarte, omul e capabil de performanţe uluitoare. Astfel, ştiind ce riscuri prezintă acţiunea noastră, trecurăm glonţ printre indienii surprinşi, buimăciţi, smulgîndu-le armele din mîini.

— Swallow, Swallow! Îmi chemai calul şi, cît ai clipi, mă avîntai în şa.

Winnetou sări pe roibul său, iar Hawkens încăleca primul cal mai acătării care-i căzuse sub ochi.

— Urcă aici, lîngă mine, repede, pentru numele lui Dumnezeu! Îi strigai lui Harry, văzînd cum încearcă zadarnic să încalece mustangul lui Finnetey, care zvîrlea avan. Îl apucai de braţ, îl săltai în şa şi o întinsei la galop spre ieşirea unde tocmai dispărea Sam.

Se dezlănţui atunci un vacarm nemaipomenit. Urlete umpleau văzduhul, puştile trosneau, săgeţile şuierau jur-împrejur, tropoteau şi nechezau caii pe care se aruncaseră poncaşii gonind sălbatic pe ur mele noastre.

Eu fugii ultimul şi mi-e cu neputinţă să descriu în ce fel trecui prin tunelul acela îngust, întortocheat, fără să fiu ajuns din urmă. Hawkens nu se mai zărea; Winnetou cobora spre dreapta, în valea prin care, cu cîteva zile înainte, ne îndreptasem încoace. Întorcea mereu capul ca să vadă unde sînt. Eram tocmai la curmătură, cînd un foc de armă îl făcu pe Harry să tresară. Fusese lovit.

— Swallow, dragule, iuţeşte pasul! Îmi îndemnai calul. Neliniştea mă cuprinse. Goneam în galop nebun, ca şi atunci, după explozia de la New Venango. Întorcînd o clipă capul, îl văzui aproape de tot pe Parranoh, mînîndu-şi cu furie mustangul în urma mea. Pe tovarăşii din faţă nu-i vedeam pentru moment din cauza curmăturii. Nu m-aş fi dat în lături de la o înfruntare cu Parranoh, dar — cu Harry în braţe — aş fi fost, desigur, handicapat. De aceea nu-mi rămînea altă soluţie decît să fug cît mai repede.

Zburam de-a lungul malului ca purtaţi de furtună. Roibul lui Winnetou, cu picioarele-i solide şi lungi, alerga atît de iute, încît îi scăpărau copitele. O ploaie de pietriş se stîrnea îndărătul lui. Swallow — deşi cu doi oameni în spinare — ţinea pasul cu colegul său. Şi, totuşi, simţeam — chiar fără să mă uit înapoi — că Parranoh nu se dă bătut: galopul mustangului său se auzea desluşit, ameninţător. Din plină cursă, îl întrebai pe Harry:

— Sînteţi rănit? Răspundeţi!

— Da.

— Grav?

Sîngele-i cald mi se prelingea pe mîna cu care îl ţineam strîns lipit de mine. Prea îl îndrăgisem, ca să nu fiu cuprins de cea mai vie îngrijorare.

— Mai puteţi suporta drumul?

— Sper. Îmi îndemnai iarăşi calul, care zbura ca o rîndunică. Abia de-şi atingea copitele de pămînt. Nu degeaba fusese botezat "Swallow".

— Ţineţi-vă bine, Harry! Încă puţin şi sîntem salvaţi!

— Nu-mi prea pasă de soarta mea. Dacă vă stingheresc, lăsaţi-mă jos!

— Ba nu! Trebuie să trăiţi î Aveţi dreptul la viaţă!

— Acum, cînd tata e mort,