— Păi, cum s-ar zice, sîntem la umbră. Ne-au vîrît în peştera asta, vreau să spun în depozitul de piei. Ştiţi şi dumneavoastră unde le-am îngropat. N-or să găsească o pielicică, vă asigur, nici una!

— Şi ceilalţi? Ce soartă au ceilalţi?

— Aşa şi-aşa, sir. Old Firehand, stins, Dick Stone, stins, Will Parker, stins (ăsta, domnule, era un greenhorn, hi-hi-hi, un greenhorn fără leac, dar nu voia s-o creadă, da, nu voia s-o creadă, dacă nu mă-nşel!), Bill Bulcher, stins, Harry Korner, stins, toţi, toţi pînă la unul. Numai dumneavoastră mai pîlpîiţi, vreau să spun. Şi Winnetou, la fel. Şi micul sir mai pîlpîie parcă. Şi pe urmă, va să zică, Sam Hawkens, nu-i aşa, pe care nu l-au curăţat încă de tot, hi-hi-hi-hi!

— Ştii precis că Harry mai e în viaţă? Insistai.

— Credeţi că eu, bătrîn colecţionar de scalpuri, nu ştiu ce-mi văd ochii? L-au aruncat în peştera de alături, împreună cu Winnetou. Aş fi stăruit să mă cazeze şi pe mine acolo: se pare însă că mi-au refuzat audienţa.

— Şi cum se simte Winnetou?

— E ciuruit tot, sir. Dacă scapă de-aici, va arăta ca surtucul lui Sam Hawkens: petic peste petic.

— De scăpare, nici nu poate fi vorba deocamdată. Mă întreb, însă, cum de a căzut viu în mîinile poncaşilor?

— Ca şi noi. S-a bătut ca un păgîn, nu alta, hm, e al dracului de viteaz, dacă nu mă-nşel! Mai degrabă s-ar fi lăsat ucis în luptă decît să cadă prizonier şi să fie fript la stîlpul torturii. Însă n-a fost chip. Cînd l-au apucat, era cît pe-aci să-l rupă în două!... Mă rog şi credeţi că nu-i nici o şansă de scăpare? Vă asigur că Sam Hawkens ar avea mare poftă de aşa ceva.

— Degeaba pofta, Sam, cînd n-ai nici o perspectivă!

— Nici una? Hm! Sună a Will Parker... Oameni de treabă indienii ăştia, foarte de treabă! M-au jefuit cum scrie la carte. Mi-au luat şi pistolul şi pipa, hi-hi-hi-hi, ce-or să se mire de parfumul ei! Cam duhneşte a hoit, dar o să le placă. S-a dus naibii şi Liddy, biata mea Liddy! Cine ştie ce şacal va pune stăpînire pe ea! Şi pălăria şi peruca, minunea de perucă, hi-hi-hi-hi... Am plătit-o atunci, la Dekama, cu trei legături de... Adică, ştiţi, ce să vă mai spun! Mi-au luat-o şi pe asta. Însă cuţitul, vedeţi dumneavoastră, cuţitul mi l-au lăsat. Oameni cumsecade! Văzusem că e lată rău şi mi-l vîrîsem în mînecă, să stea acolo. Şi uite că stă!

— Va să zică, ai cuţitul la tine? Dar cum îl scoţi din mînecă?

— Asta, recunosc, e o treabă grea. S-ar cuveni să-mi daţi un pic de ajutor.

— Hai să încerc. Poate reuşesc să mă dau de-a rostogolul pînă la tine...

Era, de altfel, singura modalitate de a mă urni din loc. Dar nici nu apucai să-mi sfîrşesc bine vorba, că pieile agăţate la intrare se dădură în lături şi în peşteră intră Parranoh, însoţit de cîţiva indieni. Plimbă niţel torţa cu care venise, prinzîndu-ne chipurile în lumina ei. Nu-mi luai osteneala să simulez că aş zăcea şi acum în nesimţire, dar nici nu-i dădui vreo atenţie.

— În sfîrşit, eşti al meu! Şuieră el printre dinţi. Ţi-am rămas oarecum dator; acuma, însă, nu vei mai avea motive să te plîngi. Cunoşti asta?

Şi-mi puse sub ochi un scalp. Era chiar scalpul lui, luat de Winnetou. Ştia, deci, că eu îl înjunghiasem atunci! Să i-o fi spus Winnetou? Cu neputinţă! Apaşul, oricîtă străduinţă s-ar fi depus, n-ar fi scos nici o vorbă. S-ar putea însă ca Finnetey însuşi să mă fi recunoscut atunci, la lumina focului, sau chiar în momentul încăierării. Nu dădui nici un răspuns.

— Veţi simţi şi voi, reluă dînsul, ce înseamnă să-ţi tragă cineva pielea peste urechi. Doar puţină răbdare, pînă se face ziuă. Atunci vă voi răsplăti cu toată recunoştinţa!

— N-are să vă meargă, dacă nu mă-nşel! Interveni Sam Hawkens, cu gura lui neastîmpărată. Sînt curios ce piele mai găsiţi pe căpăţîna mea, ca să mi-o trageţi peste urechi... Doar mi-aţi luat peruca. Operă de maestru, ce zici, bătrîne Wambarico?

— Insultă-mă cît pofteşti! Mai găsim noi ceva piele pe tine ca să te jupuim!

Şi, după o pauză în care ne controla legăturile, rînji:

— Credeaţi, desigur, că Tim Finnetey nici nu bănuieşte în ce gaură v-aţi ascuns, ca şoarecii. Eu cunosc valea asta încă înainte s-o fi mirosit cîinele de Firehand, fi-i-ar sufletul blestemat. Eram sigur că vă adăpostiţi aici. Mi-a spus-o unul... uite cine!

Scoase de la brîu un cuţit şi-l vîrî sub nasul lui Sam. Acesta privi mînerul de lemn, citi literele încrustate şi exclamă:

— Fred Owins! Hm, toată viaţa lui a fost o pramatie! Vreau să sper că a simţit şi el gustul cuţitului.

— Nici o grijă, omule! Credea el că va scăpa vînzîndu-mi secretul, dar degeaba! I-am luat viaţa şi pielea, cum veţi păţi şi voi, de altminteri, numai că de-a-ndoaselea: întîi pielea şi apoi viaţa.

— Cum vreţi! Eu, unul, mi-am făcut testamentul. Vă las moştenire peruca, aşa îi zice, dacă nu mă-nşel. O să vă prindă bine, hi-hi-hi-hi!

Parranoh îl izbi cu piciorul şi ieşi împreună cu însoţitorii lui.

Un timp rămaserăm, tăcuţi, nemişcaţi. Pe urmă, crezîndu-ne în oarecare siguranţă, reuşirăm cu multă trudă să ne apropiem de-a rostogolul unul de celălalt. Deşi cu mîinile strînse ca în menghine, scosei pînă la urmă cuţitul din mîneca lui Sam şi îi tăiai legăturile din jurul braţelor. Astfel, după cîteva clipe, eram amîndoi în picioare, dez morţindu-ne de zor mădularele.

— Bravo, Sam Hawkens! S-ar părea că nu eşti chiar atît de prost! Se felicită omuleţul. Ai mai trecut tu, nu zic ba, prin destule belele, dar asta de-acum le pune capac la toate. Mă întreb pe unde ai să scoţi cămaşa, dacă nu mă-nşel?

— Să vedem mai întîi ce-i pe afară, Sam!

— Cred şi eu! Asta în primul rînd!

— Apoi să facem rost de arme. Dumneata, oricum, ai un cuţit, dar eu sînt cu mîinile goale.

— Găsim noi ceva!

Ne apropiarăm de ieşire şi dădurăm niţel în lături cele două piei ce închipuiau uşa.

Nişte poncaşi îi escortau tocmai