coboare pe un teren atît de primejdios. Din păcate, însă, nu aveam la mine decît pistolul, cu care degeaba aş fi tras la o asemenea distanţă. Să fi tras numai un semnal de alarmă? Atunci poncaşii m-ar fi încolţit înainte ca tovarăşii să-mi poată veni în ajutor. M-aş fi aflat într-o situaţie extrem de grea... De aceea mă hotărîi pentru altă soluţie.

Călăuza — probabil Parranoh — care nu bătea, se vedea, întîia oară acest drum, ajunsese tocmai lîngă un stei pe care era nevoit să se caţăre spre a-l ocoli. Dacă reuşeam să ajung acolo înaintea lui, soarta îi era pecetluită. Hotărîi deci să urc cu toată viteza. Dindărătul blocului de piatră puteam, de altfel, să-i înfrunt şi să-i lichidez pe toţi, dacă s-ar fi apropiat de mine.

Dar nu apucai să fac primul pas, cînd la intrarea în "fortăreaţă" răsună o împuşcătură, urmată curînd de altele. Era un şiretlic al indienilor, care simulau un atac la intrare, pentru a ne distrage atenţia de la obiectivul propriu-zis al atacului. Eu, cu grabă sporită şi cu îndîrjire, mă căţăram tot mai sus. Mai-mai să-mi ating ţinta, cînd bolovanii de sub mine cedară şi căzui de-a berbeleacul din pietroi în pietroi, rostogolindu-mă pînă jos. Cîtva timp rămăsei fără cunoştinţă.

Cînd îmi revenii, indienii din faţă se aflau la cîţiva paşi de mine. Deşi lovit şi zdrelit peste tot, mă ridicai fulgerător şi, trăgînd glonţ după glonţ, sării în spinarea lui Swallow, care mă duse în galop către focul nostru de tabără...

Poncaşii, ştiindu-se descoperiţi, urlau cît îi ţinea gura şi alergau în urma mea...

... S-a încins apoi o bătălie cruntă, fantastică... Ne vîrîsem prin ascunzători, prin peşteri şi de acolo ne apăram cu desperare... A fost o luptă cum nici cea mai bogată imaginaţie n-ar putea-o zugrăvi. Focul, pe jumătate stins, îşi arunca reflexele slabe asupra oamenilor, care păreau nişte demoni ieşiţi din infern şi angajaţi într-o teribilă sfîşiere. Printre urlete răzbăteau îndemnurile noastre la luptă şi pocnetele seci, scurte ale pistoalelor. Pămîntul părea că se cutremură sub paşii grei ai morţii.

Nu mai încăpea nici o îndoială că eram pierduţi. Poncaşii ne copleşeau ca număr şi zadarnic am mai fi sperat să le ţinem piept. O întorsătură în favoarea noastră era tot atît de puţin posibilă ca şi o eventuală încercare de a răzbate printre rîndurile lor. De aceea eram cu toţii convinşi că, peste puţin, vom părăsi această lume. Dar, tot odată, eram hotărîţi să ne vindem pielea cît mai scump şi să ne apărăm crîncen, fără istov.

În toiul încăierării, gîndul mă ducea la bătrînii mei de acasă, care nu vor mai primi nici o veste de la fiul lor dispărut. Dar îmi alungam gîndul, mă smulgeam din resemnare, îmi adunam iar şi iar puterile. Situaţia cerea o supremă tărie fizică şi morală.

— Ah, de-aş fi avut carabina cu mine!... Dar aşa, mînat de o cruntă înverşunare, loveam ca nebun cu tomahawkul în jurul meu.

— Aşa, sir, daţi-i înainte! Mă îmbărbăta Sam Hawkens din peştera în care se vîrîse. Noi amîndoi, ca să zic aşa, ne potrivim grozav. Ar fi mare păcat să ne cureţe, dacă nu mă-nşel!

Eu izbeam fără să scot o vorbă; era o luptă surdă şi cu atît mai necruţătoare. Will Parker, sfidînd rănile primite în ajun, îşi rotea de zor patul puştii şi lovea cu nădejde. Auzindu-l pe Sam, îi strigă în bătaie de joc:

— Sam Hawkens, uite-ncoa', măgar bătrîn! Uite cum se face treaba! Ieşi din vizuină, omule şi spune dacă greenhorn-ul... ha-ha-ha... dacă a învăţat ceva, ori ba!

În dreapta, la nici doi paşi de mine, se afla Old Firehand. Proptit în peretele de piatră şi stropit tot cu sînge, îi snopea în bătaie pe poncaşii grămădiţi în jurul lui. Părul pletos, cărunt, îi era năclăit de sudoare. Picioarele parcă-i prinseseră rădăcini în pămînt. Cu tomahawkul într-o mînă, cu cuţitul în cealaltă, îi ţinea la distanţă pe duşmani. Avea mai multe răni chiar decît mine, dar nimeni nu reuşea să-l doboare. Iar eu, deşi încolţit din toate părţile, nu puteam să nu-i admir din cînd în cînd statura de uriaş.

Deodată, croindu-şi drum prin mulţimea indienilor, apăru Parranoh. Îl fulgeră din ochi pe Old Firehand şi exclamă:

— În sfîrşit, mi-ai căzut în mînă! Gîndeşte-te la Ribanna şi mori! Dădu să treacă pe lîngă mine ca să ajungă la Old Firehand; dar îl prinsei de umăr şi ridicai tomahawkul să-l ucid. Mă recunoscu imediat, sări în lături şi tomahawkul meu lovi în gol.

— Şi tu? Urlă el. Pe tine te vreau de viu! Luaţi-l în primire!

Nici nu avui vreme să mai ridic de jos securea. Cît ai clipi, Parranoh îşi descarcă pistolul în Old Firehand. Acesta îşi desfăcu larg braţele şi, fără a scoate măcar un strigăt, se prăbuşi ca din zbor în mijlocul duşmanilor. Îmi era de parcă eu însumi aş fi fost împuşcat, într-atît mă răscoli soarta viteazului meu tovarăş. Culcîndu-l la pămînt pe un indian care tocmai se legase de mine, dădui să sar asupra lui Parranoh, cînd observai silueta unui om, întunecată, mlădioasă, strecurîndu-se ca şarpele printre duşmani. Şi omul acela se înălţă crunt în faţa ucigaşului:

— Unde-i broscoiul de atabaskah? Eu, Winnetou, căpetenia apaşilor, voi răzbuna moartea fratelui alb!

— Ha, cîine de Pimo? Mînca-te-ar iadul!

De rest nu-mi mai dădui seama. Atras cîteva clipe de înfruntarea dintre cele două căpetenii, neglijai propria-mi apărare şi mă pomenii cu un laţ în jurul gîtului. O smucitură puternică, o lovitură în creştet... Şi îmi pierdui cunoştinţa...

Cînd îmi revenii, era linişte şi beznă şi mă căzneam în zadar să ghicesc unde mă aflu şi ce se întîmplase cu mine. O durere groaznică în creştet făcu să-mi amintesc, în sfîrşit, de lovitura ce primisem. Apoi, încet-încet, se limpeziră amănunte, imagini, închegîndu-se într-un tot. Pe lîngă rana de la cap, mă chinuiau celelalte răni ca şi strînsoarea diabolică a funiilor care mă imobilizau complet, muşcîndu-mi adînc din carne. La un moment dat, tresării. Parcă tuşise cineva lîngă mine, slab, înăbuşit.

— E cineva aici? Întrebai.

— De bună seamă că este! Ca şi cînd Sam Hawkens n-ar fi nimeni, dacă nu mă-nşel...

— Dumneata, Sam? Spune-mi,