— Hm! Mi-a trăsnit nu ştiu cum prin gînd că pieile-roşii or să mă caute peste tot în afară de propria lor vizuină. Şi m-am vîrît acolo. Nu mai era ţipenie de om. Ei şi atunci prăpăditul de greenhorn, mă asculţi, Sam Hawkens, ha-ha-ha-ha! Ce credeţi că face? Se furişează frumuşel pînă la locul unde se aflau caii şi unde nu rămăseseră decît doi paznici. Ardeau, pesemne, de dorinţa să-şi lase pielea în mîinile mele. Şi le-am făcut pe plac! A fost o treabă destul de urîtă. M-am ales şi eu, nu-i vorbă, cu cîteva zgîrieturi, dar nu m-am lăsat. Mi-era că rămîn caii de izbelişte. Pe caii nevolnici i-am gonit în prerie; pe ăştia buni i-am adus cu mine.

— Zău, zău? Aşa să fie? Zise Dick Stone mirat de vitejia tovarăşului său.

— Fireşte că-i aşa! Întări Parker. Şi, bagă de seamă, fără cai, poncaşii sînt pierduţi. Nu le mai rămîne, vorba aia, decît "să ia de pe jos"... Vedeţi murgul ăsta, sir? Un asemenea exemplar de soi musai să fi fost chiar al şefului!

— Parranoh! Mormăi Sam zbîrlit de cîudă. Ticălosul pe care l-am dus cu toată pompa la plimbare în aer liber, dacă nu mă-nşel... Am înghiţit o găluşcă formidabilă, pe cinstea mea!

Old Firehand nu-l luă în seamă. Se apropie de cal şi-l măsură cu admiraţie.

— Marfă rară, conchise, adresîndu-mi-se. Dac-ar fi să aleg între ăsta şi Swallow, nu ştiu, zău, pentru care m-aş hotărî.

— Winnetou vorbeşte cu sufletul cailor şi aude cum le curge sîngele în vine. Tot Swallow e mai bun! Hotărî apaşul.

Şuierînd prin văzduh, o săgeată nimeri pe neaşteptate braţul lui Hawkens, dar ricoşa din mîneca surtucului său de piele, tare ca scîndura. Concomitent, răsunară din desiş strigăte asurzitoare "ho-ho-hi". Dar în ciuda acestei demonstraţii războinice, nimeni nu se ivi de nicăieri. Sam Hawkens ridică săgeata de jos şi o privi cu scîrbă:

— Un fleac de nuia, hi-hi-hi-hi! Se dă la surtucul meu! Treizeci de ani i-am tot pus petic peste petic şi uite că stau acum în el ca San Iago în sînul lui Avraam, dacă nu mă-nşel!

Cum îşi va fi sfîrşit oda închinată bătrînului surtuc — nu ştiu, pentru că o zbughirăm cu toţii după tufiş, ca să putem răspunde la salutul atît de puţin amical al poncaşilor. Dac-am fi încercat să ne refugiem iarăşi în "fortăreaţă", ar fi durat prea mult, din cauza intrării foarte strîmte; căutînd să trecem unul cîte unul, puteam fi împuşcaţi pe rînd. Pe de altă parte, ar fi însemnat să abandonăm caii capturaţi de Will şi care se găseau afară, lîngă intrare...

De fapt, întreaga larmă nu fusese decît un fel de demonstraţie agitatorică; practic, nimeni nu întreprinse vreo acţiune agresivă. Poncaşii se retraseră şi amuţiră imediat, aşteptînd întăriri. Iar noi socotirăm mai prudent să ne întoarcem totuşi în "fortăreaţă".

Puserăm de santinelă pe unul dintre vînătorii care nu participaseră la deplasare, fiind deci mai odihnit. Ceilalţi ori îşi oblojeau rănile, ori mîncau, ori îşi vedeau de somn.

Lîngă foc, unde se adunaseră mai ales cei cu mîncărime de limbă, domnea multă însufleţire. Toţi aveau cîte ceva de comentat, toţi aveau cîte o idee. De altfel, nimeni nu se temea de un atac al poncaşilor. Dobîndisem o mulţime de scalpuri; aventura se încheiase favorabil pentru noi; rănile erau uşoare. În plus, adăpostul nostru părea să fie sigur; aveam alimente şi muniţie din belşug. Aşa că duşmanii puteau să ne asedieze mult şi bine sau să-şi spargă capetele în stîncile din jur.

Old Firehand era şi el optimist. Numai Winnetou parcă stătea la îndoială. Se retrase mai la o parte, lîngă calul său şi părea copleşit de gînduri grave.

— De ce s-a întunecat fratele meu şi grijile îi brăzdează fruntea? Ce temeri îl apasă? Întrebai, apropiindu-mă.

Căpetenia apaşilor vede cum coboară moartea din munţi. Valea e cuprinsă de flăcări, apa e roşie ca sîngele. Winnetou vorbeşte cu Marele Spirit. Orbiţi de ură sînt ochii feţelor palide. Pofta de răzbunare alungă înţelepciunea. Va veni Parranoh. Va veni după scalpurile vînătorilor voştri. Dar Winnetou e gata de luptă; el îi va prohodi pe duşmani.

— Cum să pătrundă Parranoh aici, în tabără, cînd intrarea e păzită?

— Fratele meu vorbeşte fără să creadă nici el în propriile sale cu vinte. Poate oare un singur puşcaş să ţină în loc o grămadă de oameni care ar năvăli asupra porţii?

Avea dreptate Winnetou...

Vorbii mai apoi cu Old Firehand în această privinţă. Dar el mă asigură:

. — Dacă ar îndrăzni, i-am împuşca pe rînd, de cum ar ajunge în dreptul rîpei.

Părea să aibă şi el dreptate. De aceea, renunţai să mai stărui, deşi bănuiam că realitatea l-ar putea dezminţi destul de uşor.

Fireşte ca o dată cu seara, vigilenţa noastră spori simţitor. Deşi mi se împlinise dorinţa de a intra în schimb abia către zori, cînd indienii preferă de obicei să atace, nu-mi găseam deloc liniştea. Vegheam mereu, gata pentru orice eventualitate.

Noaptea era liniştită. Focul învăluia împrejurimile într-o lumină nestatornică. Swallow păştea fără grijă tocmai la capătul văii, unde domnea întunericul. Mă deplasai pînă acolo. Îl găsii chiar lîngă stînci. Mîngîindu-l ca de obicei, dădui să plec, dar încremenii locului: parcă se rostogolise de sus o pietricică. Swallow îşi înălţă repede capul ciulind urechile. Cum şi zgomotul respiraţiei ne putea fi fatal, îl apucai de bot, acoperindu-i cu palma nările dilatate. De sus era greu să ne zărească cineva; în schimb, de jos, puteam să văd cu uşurinţă orice mişcare profilîndu-se pe bolta limpede a cerului. Priveam încordat. Căutam să descopăr ce anume provocase rostogolirea pietrei.

La început, nu observai nimic suspect... Pe urmă, însă, descoperii cîteva umbre desprinzîndu-se de stînci şi coborînd încet. Mai apoi desluşii un întreg şir de indieni prelingîndu-se de sus, de pe creste, cu paşi măsuraţi. Înaintea lor venea un ins care părea să cunoască foarte bine locul. Acesta nu mai avea mult pînă să ajungă în vale.

Cu un singur foc de carabină mi-ar fi fost uşor să-l arunc în prăpastie, dînd astfel şi semnalul de alarmă. Pierzînd călăuza, ceilalţi n-ar mai fi cutezat să