Nimeni nu ne-a împiedicat în această operaţie. Nici vorbă să le treacă prin cap indienilor că, fugăriţi şi ameninţaţi cu moartea, am fi avut curajul să ne întoarcem chiar la locul luptei. Hawkens ridică grămada de puşti, le privi cu oarecare milă, apoi le slobozi în apă.

— Bune unelte, sir, tare bune! În astfel de ţevi s-ar putea cuibări guzganii fără să le pese de nimic, dacă nu mă-nşel. Dar să mergem! Aici nu prea sîntem la adăpost.

Pornirăm de-a dreptul, fără nici un ocol, ca să ajungem cît mai curînd la tabără. Numai o parte dintre indieni fuseseră la Bee-fork. Avînd în vedere faptul că iscoadele lor ne descoperiseră "fortăreaţa", era de presupus că ceilalţi poncaşi, profitînd de absenţa noastră, se vor fi decis la un atac asupra micului grup de apărători.

Mai aveam încă o bună bucată de mers, cînd răsună o împuşcătură în vale.

— Înainte, sir! Îmi strigă Hawkens, grăbindu-şi paşii.

La rîndul lui, Harry, cuprins de nelinişte, zorea cît îl ţineau picioarele. Aşadar, temerile mele fuseseră justificate şi, chiar dacă acum reproşurile nu-şi aveau locul, vedeam limpede că băiatul se mustra în sinea lui. Împuşcăturile se repetară. Nu mai încăpea îndoială că vînătorii rămaşi în "fortăreaţă" se apărau împotriva indienilor şi că aveau nevoie de ajutor. Deşi drumul prin pădure era foarte anevoios, izbutirăm totuşi să ajungem relativ repede pînă în preajma taberei. Ne oprirăm chiar în dreptul ieşirii din "fortăreaţă", acolo unde descoperisem ur mele iscoadei. Fără îndoială că poncaşii stăteau ascunşi la marginea pădurii, ameninţînd şi blocînd intrarea. Pentru a ne asigura succesul, trebuia deci să ajungem neobservaţi în spatele lor.

Deodată, îndărătul nostru foşniră nişte tufe. Parcă s-ar fi strecurat cineva pe acolo în mare grabă. La un semn al meu, ne ascunserăm tustrei, aşteptînd să se ivească cel în cauză. Mare ne fu bucuria cînd recunoscurăm pe Old Firehand, însoţit de Winnetou şi de încă doi vînători. Scăpaseră, va să zică! Şi chiar dacă Harry nu-şi manifesta zgomotos fericirea de a fi iarăşi împreună cu tatăl său, vedeam cît de profund îl mişca faptul acesta şi ce mult îi ardea inima. Drept care mă împăcai definitiv cu el.

— Aţi auzit şi voi împuşcăturile? Întrebă repede Old Firehand.

— Desigur!

— Atunci, haide, să dăm o mînă de ajutor! Ce-i drept, intrarea e strîmtă de tot; poate fi apărată şi de un singur puşcaş. Totuşi, mai ştii ce se întîmplă?!

— Nu se întîmplă nimic, sir, dacă nu mă-nşel, îşi dădu cu părerea Sam Hawkens. Roşii ne-au descoperit cuibul şi ce şi-au zis? "Hai să vedem ce clocesc albii acolo!" Bill Bulcher, care e de schimb la intrare, trebuie să-i fi împroşcat cu ceva plumbi; aşa că, din toată zarva asta, ne-om alege pînă la urmă cu nişte pielicele de guzgan.

— Se poate. Dar trebuie să ne convingem la faţa locului. Şi să nu uităm că urmăritorii vor ajunge în curînd aici; vom avea deci, împo triva noastră, un număr dublu de indieni.

— Şi cu oamenii noştri risipiţi cum rămîne? Întrebai eu.

— Hm! Avem mare nevoie de ei; nu ne putem lipsi de nici un braţ valid. Dar nimeni nu va reuşi să treacă de unul singur prin blocajul indienilor şi să intre în "fortăreaţă". Ar trebui, totuşi, să vedem dacă nu încearcă vreunul să se strecoare pînă aici.

— Fraţii albi să rămînă pe loc, interveni Winnetou. Mă duc să văd unde şi-au atîrnat poncaşii scalpurile.

Fără să mai stea pe gînduri, Winnetou plecă, iar nouă nu ne rămase decît să ne aşezăm şi să-i aşteptăm întoarcerea. Între timp, doi din tre oamenii noştri risipiţi reuşiră să ni se alăture. Auziseră şi ei focurile de armă şi se furişară în mare grabă pînă la noi... Eram acum în total nouă inşi, ceea ce însemna cît de cît o forţă.

Trecu destulă vreme pînă se întoarse Winnetou. Purta la cingătoare un scalp proaspăt. Doborîse, deci, un poncaş fără să-l fi văzut şi simţit nimeni. Acum însă, vrînd-nevrînd trebuia s-o luăm din loc; descope rind mortul, poncaşii ar fi avut indicii sigure asupra poziţiei noastre.

După părerea lui Old Firehand, trebuia să ne strecurăm pe lîngă desiş, să cădem în spatele inamicului şi să-l izgonim din ascunziş. Pornirăm deci, după ce ne curăţarăm bine armele scoase din apă. Merserăm astfel preţ de cîteva minute. Apoi toate cele nouă puşti trosniră, nimerind în plin. Un urlet cutremură văzduhul. Înşiraţi pe o linie destul de lungă şi trăgînd foc după foc, băgarăm spaima în poncaşi. Crezîndu-ne mult superiori ca număr, aceştia o luară la goană. Dar în loc s-o apuce spre valea deschisă, unde ne-ar fi oferit o ţintă sigură, dădură buzna chiar printre trăgătorii noştri şi fugiră fără să se mai sinchisească de morţii lor...

Noi însă, trecînd de Bill Bulcher şi Dick Stone care stăteau pitiţi la intrare, ne făcurăm apariţia în "fortăreaţă" şi furăm numaidecît asaltaţi de micul grup de apărători, dornici să afle cele petrecute. În clipa aceea, se auzi un tropăit ca al unei cirezi de bivoli. Surprinşi, luarăm imediat poziţie de tragere. Însă mare ne-a fost uimirea, cînd văzurăm nişte cai înşeuaţi şi înaintea lor, călare, un om în costum vînătoresc, rănit la cap şi cu faţa însîngerată. De alt fel, tot trupul îi era năpădit de răni. Omul se afla într-o stare vred nică de milă.

Se opri exact la intrare şi păru să-l caute pe omul în post, Bill Bulcher. Cum nu-l zări, clătină nemulţumit din cap şi descălecă în faţa porţii. Atunci răsună de lîngă mine glasul lui Sam, care se grăbi să-i iasă în întîmpinare.

— Mă las jupuit de viu dacă ăsta nu-i Will Parker! Are felul lui de a sări din şa, dacă nu mă-nşel!

— Fie cum spui, măgar bătrîn! Răspunse noul venit. Iată-mă, Will Parker în carne şi oase, adică greenhorn-ul, mă rog, ştii dumneata... ha-ha-ha! Iar cînd ieşirăm şi noi în faţa porţii, adăugă:

— Ce-mi văd ochii? Păi, sînteţi aici toţi, grămadă, vitejilor care, dimpreună cu feciorul mamei mele, aţi rupt-o la fugă din faţa pieilor roşii! Ei, sir, nu vă fie cu supărare, dar uneori fuga e tare sănătoasă!

— Lasă, omule, ştiu şi