N-am să lipsesc mult. Îmi luai carabina şi ieşii din "fortăreaţă". Omul din post mă asigura că nu observase nimic care să-i dea de bănuit. Eu, însă, mă obişnuisem să cred numai ce-mi văd ochii. Mă apucai, deci, să caut printre tufe urme de indieni.

Chiar la intrarea în valea noastră zării cîteva crenguţe frînte şi, la o cercetare mai atentă, constatai că acolo stătuse culcat un om şi că, la plecare, ştersese cu mare grijă conturul trupului său întipărit în frunzişul de pe jos şi în huma moale, afînată.

Fuseserăm, aşadar, spionaţi. "Fortăreaţa" era descoperită şi un atac se putea produce în orice moment. Presupunînd însă că duşmanul îşi va îndrepta în primul rînd atenţia asupra lui Parranoh şi a escortei sale, trebuia să-l previn cît se poate de repede pe Old Firehand şi, ca atare, luai hotărîrea să-i ajung din urmă.

Dădui străjii dispoziţiile necesare şi pornii după convoiul nostru, care o luase pe malul rîului, în sus. Drumul trecea tocmai pe lîngă locul unde, cu o zi înainte, se desfăşurase bătălia. Ceea ce bănuiam se întîmplase aievea. Poncaşii veniseră la faţa locului şi descoperiseră morţii. Iarba era călcată pe o mare porţiune. Era, deci, de presupus că un număr considerabil de oameni se îndeletniciseră aici cu evacuarea cadavrelor...

După un timp relativ scurt, ajunsei la vărsarea lui Bee-fork în Mankizila.

Cum nu ştiam unde fixaseră ai noştri locul de execuţie, trebuia să-mi dublez atenţia şi, mereu ascuns după verdeaţă, să calc fără greş pe urmele lor.

Acum apa ocolea un luminiş unde aşa-zisa "vegetaţie neagră" făcuse loc ierburilor să crească în voie. Aici, chiar la mijloc, se înălţa un pîlc de molifţi, sub care şedeau vînătorii noştri discutînd aprins, în vreme ce prizonierul stătea legat de un arbore.

Exact înaintea mea, la cel mult trei lungimi de om, cîţiva indieni îi pîndeau pe ai noştri de după tufele de mărăcini. Am înţeles deîndată că ceilalţi poncaşi executaseră o manevră, ocolind pe stînga şi pe dreapta, ca să-i înconjoare pe albi şi, printr-un atac fulgerător, să-i nimicească ori să-i arunce în rîu.

Nu mai era timp de pierdut. Îmi dusei carabina "Henry" la ochi şi trăsei. Cîteva clipe, nu se mişcă nimeni, nici un zgomot nu se făcu auzit. Atît prietenii cît şi duşmanii erau, pesemne, uluiţi de întorsătura neaşteptată pe care o luaseră lucrurile. Dar mai apoi izbucni strigătul de luptă al indienilor, de peste tot, de după fiece tufă; un nor de săgeţi se abătu asupra luminişului şi, ca la un semn, un furnicar de oameni alergînd, gîfîind, urlînd acoperi cîmpul. Se încinse o bătălie dintre cele mai crîncene.

Aproape în acelaşi timp cu indienii mă aruncai şi eu în luptă şi tocmai bine nimerii peste un poncaş care se năpustise asupra lui Harry, împiedicîndu-l să tragă în Parranoh pentru că aceasta fusese intenţia băiatului. Fireşte că-l doborîi imediat. Stînd spate la spate sau lipiţi de trunchiurile copacilor, vînătorii noştri se apărau din răsputeri, înconjuraţi de duşmani. Erau trapperi încercaţi, tot unul şi unul, care mai făcuseră faţă multor încercări şi nu cunoşteau frica. Dar era limpede că vor fi înfrînţi de numărul covîrşitor al atacanţilor, cu atît mai mult, cu cît — surprinşi într-o poziţie neprielnică — fuse seră aproape toţi răniţi încă din primele clipe.

Cîţiva indieni se repeziră de la bun început la Parranoh ca să-l elibereze şi, în ciuda intervenţiei pline de curaj a lui Old Firehand şi Winnetou, reuşiră pînă la urmă să-şi realizeze planul. Smucindu-se violent şi dezmorţindu-şi repede braţele, Parranoh — înalt şi solid — smulse tomahawkul din mîna unui poncaş şi se repezi la Winnetou:

— Vino-ncoace, cîine Pimo ce-mi eşti! Vino să-mi plăteşti pielea de pe cap!

Apaşul, insultat cu numele de ocară al tribului său, încercă să-i ţină piept vitejeşte, dar fusese rănit; pe deasupra, se pomeni atacat şi din altă parte. Old Firehand se afla în plină luptă, încercuit de duşmani, iar noi, ceilalţi, eram atît de încăieraţi cu poncaşii, încît ne-ar fi fost imposibil să sărim în ajutorul cuiva. Să fi continuat, fără nici o şansă, rezistenţa? Ar fi fost curată nebunie. Trebuia să renunţăm la orice ambiţie deşartă. De aceea, smulgîndu-l pe Harry din mijlocul duşmanilor, strigai:

— Săriţi în apă, oameni buni! În apă!

Şi, fără a mai sta pe gînduri, mă aruncai cel dintîi. Cu tot vacarmul, oamenii mă auziră şi cei care reuşeau să scape de împresurare îmi urmau îndemnul. Apa, deşi adîncă, era destul de îngustă; ajungea să vîsleşti de cîteva ori ca să atingi malul opus. Totuşi, eram departe de a fi în siguranţă. Eu îmi făcusem planul să ajung pînă la limba de pămînt ce despărţea rîuleţul de apele fluviului Mankizila, pe urmă să-l trec înot şi pe acesta. Îi făceam tocmai semn lui Harry, indicîndu-i direcţia aleasă de mine, cînd crăcănatul de Sam — cu haina leoarcă şi cu mocasinii fleşcăiţi — ne depăşi, sfidînd cu ochişorii lui isteţi pe indienii care îl urmăreau. Sări cît putu în lături, luînd-o pieziş şi dispărînd într-un zăvoi cu sălcii.

Mă luai numaidecît după el, căci planul lui mi se părea într-adevăr mai ingenios decît al meu.

— Dar tata, ce-i cu tata? Îmi strigă Harry înspăimîntat. Trebuie să mă întorc, nu pot să-l părăsesc!

— Lăsaţi! Hai după mine! Îl îndemnai, trăgîndu-l de mînă. Dacă n-a reuşit singur să scape, atunci, în zadar, nu mai putem să-l salvăm!

Într-o grabă febrilă, fugind printre sălcii, ajunserăm în sfîrşit din nou la malul lui Bee-fork şi anume ceva mai sus de locul unde ne aruncaserăm în apă. Indienii, neînţelegînd manevra, se îndreptau cu toţii spre Mankizila. Astfel noi, dincoace, ne puteam vedea cu oare care siguranţă de drum. Sam Hawkens, însă, se opri locului.

— Vedeţi puştile alea părăsite, sir? Mă întrebă.

— Le-au lepădat indienii cînd au sărit în apă.

— Hi-hi-hi-hi, că proşti mai sînt, zău aşa! Ne-au lăsat, va să zică, puşcoacele!

— Ai vrea să le iei? Periculoasă treabă!

— Cum adică, periculoasă? Credeţi că Sam Hawkens e un fricos şi un papă-lapte?!

Sărind în zigzag ca un cangur hăituit, Sam strînse puştile grămadă. Mă apucai şi eu să tai corzile arcurilor risipite pe jos, scoţîndu-le ast fel din uz