suprafaţa pietrei apărură crestături adânci. Ştia că Hermione ar  fi făcut-o mai rafinat şi probabil mai repede decât el, dar voia să  marcheze el însuşi locul, la fel cum îşi dorise să sape mormântul. Când Harry se ridică, pe piatră scria: Aici se odihneşte Dobby, un spiriduş liber.

Îşi privi creaţia timp de alte câteva secunde şi apoi se îndepărtă. Cicatricea îl ustura un pic şi mintea îi era plină de lucrurile la care se gândise atunci când săpase, plină de ideile care prinseseră viaţă în întuneric, idei fascinante şi în aceeaşi  măsură îngrozitoare. Când intră în holul micuţ, toţi stăteau în  sufragerie, atenţi la ce spunea Bill. Camera era colorată în  nuanţe pale, frumuşică, iar în ..emineu ardea un foc vesel din  lemne plutitoare. Harry nu voia să împrăştie murdăria pe covor,  aşa că rămase în prag, ascultând.

— ... noroc că Ginny este în vacanţă. Dacă ar fi fost la  Hogwarts, ir fi putut să o prindă înainte să fi ajuns noi la ea.  Acum ştim că e >i ea în siguranţă.

Se uită în jur şi îl văzu pe Harry stând în prag.

— I-am scos pe toţi din Vizuină, explică Bill. I-am mutat la Muriel. Acum, că Devoratorii Morţii ştiu că Ron este cu tine, în mod sigur o să încerce să atace familia. Nu îţi cere scuze,  adăugă el, rând văzu expresia de pe chipul lui Harry. A fost  mereu doar o problemă de timp, tata o spune de luni întregi. Suntem cea maii unoscută familie de Trădători de Sânge dintre toate.

— Cum sunt protejaţi? întrebă Harry.

— Prin Vraja Fidelius. Tata este Păstrătorul Secretului. L-am aruncat şi asupra căsuţei; aici, eu sunt Păstrătorul Secretului. Niciunul dintre noi nu se poate duce la serviciu, dar asta chiar nu 0 ceva foarte important acum. Când se vor întrema  Ollivander şi Socotici, îi vom duce şi pe ei la Muriel. Aici nu prea  este spaţiu, dar la ea este berechet. Picioarele lui Socotici se vor vindeca, Fleur 1-a tratat cu PlusSchelet, probabil că i-am putea  muta peste o oră.

— Nu, spuse Harry şi Bill păru să tresară. Am nevoie ca  amândoi să rămână aici. Trebuie să vorbesc cu ei. Este

important.

Simţi nota autoritară din propria voce, sentimentul că avea un crez, un ţel, care se întrupase în timp ce săpa mormântul lui  Dobby.

Toţi se uitau la el, derutaţi.

— Mă duc să mă spăl, îi spuse Harry lui Bill, privindu-şi  mâinile încă murdare de pământ şi de sângele lui Dobby. Apoi o să trebuiască să vorbesc cu ei, cât mai repede.

Se duse în bucătăria mică, la chiuveta de sub fereastra care dădea spre mare. Soarele răsărea la orizont, iar cerul era de un  roz sidefiu, cu sclipiri aurii. În timp ce se spăla, îşi reluă firul  gândurilor care îi trecuseră prin minte în grădina întunecată... Dobby nu avea să le poată spune niciodată cine îl trimisese în pivniţă, dar Harry ştia ce văzuse. Un ochi de un albastru aprins  îl privise din fragmentul de oglindă şi primiseră ajutor. „Hogwarts va acorda întotdeauna ajutor celor care o cer."

Harry se şterse pe mâini, indiferent la frumuseţea priveliştii de dincolo de fereastră şi la zumzetul vocilor din sufragerie. Aruncă  o privire în depărtare, peste oceanul nemărginit, şi se simţi mai aproape de miezul lucrurilor, iar răsăritul acesta-mai apropiat de sufletul lui decât oricând până atunci. Încă îl mai ustura  cicatricea şi ştia că şi Cap-de-Mort se apropia de miezul  problemei. Harry înţelegea, şi totuşi nu înţelegea. Instinctul îi  spunea una, iar mintea-alta. Dumbledore, cel din capul lui Harry, zâmbea, privindu-1 peste vârfurile degetelor împreunate parcă în rugăciune.

l-ai dat lui Ron Deluminatorul. L-ai înţeles... i-ai oferit o cale de a se întoarce... Şi l-ai înţeles şi pe Şobo... ai ştiut că  undeva exista o fărâmă de regret... Şi dacă i'Oi înţeles pe ei...

despre mine ce ştiai, Dumbledore? îmi este menit să ştiu, dar  nu să caut? Ştiai cât de greu o să'mi fie aşa? De asta ai făcut totul atât de dificil? Ca să am  timp să pun lucrurile cap la cap?

Harry stătea nemişcat, cu privirea aţintită asupra locului  unde marginea aurie strălucitoare a soarelui orbitor se ridica  peste linia orizontului. Apoi îşi privi mâinile curate şi fu surprins pentru o clipă să vadă ştergarul pe care îl ţinea. II puse de-o parte şi se întoarse în hol; în vremea aceasta, cicatricea  pulsa cu putere şi în minte îi apăru fulgerător silueta unei  clădiri pe care o cunoştea foarte bine.

Dură mai puţin decât reflecţia unei libelule care trece în zbor pe deasupra apei.

Bill şi Heur stăteau la capătul scărilor.

— Trebuie să vorbesc cu Socotici şi Ollivander, spuse Harry.

— Nu, se opuse Fleur. Trrrebuie să mai aştepţi, Arrry.

Amândoi sunt rrrăniţi, obosiţi...

— Îmi pare rău, spuse el fără patimă, dar nu pot aştepta.

Trebuie să vorbesc cu ei acum. Intre patru ochi şi pe rând. Este urgent.

— Harry, ce naiba se întâmplă? întrebă Bill. Apari aici cu un spiriduş de casă mort şi un goblin aproape leşinat, Hermione pare să fi fost torturată şi Ron tocmai a refuzat să îmi  vorbească...

— Nu putem să-ţi spunem ce facem, spuse Harry pe un ton  egal. Faci parte din Ordin, Bill, ştii că Dumbledore ne-a lăsat o misiune. Se presupune că nu trebuie să mai vorbim cu nimeni  despre ea. Fleur scoase un ţâţâit agasat, dar Bill nu se uită la  ea, se holba la larry. Era greu să citească expresia de pe chipul  plin de cicatrice.

Până la urmă, Bill spuse:

— Bine. Cu cine vrei să vorbeşti mai întâi?

Harry ezită. Ştia ce depindea de această alegere. Timpul  aproape se scursese, trebuia să decidă acum: Horcruxuri sau Talismane?

— Cu Socotici, spuse Harry. O să vorbesc întâi cu Socotici. Inima îi bătea cu putere, de parcă ar fi alergat şi tocmai ar fi depăşit un obstacol uriaş.

— Atunci, în sus pe scări, îi indică Bill şi se duse să-1  conducă. Harry urcă două trepte înainte de a se opri şi de a se uita înapoi.

— Am nevoie şi de voi doi! le strigă lui Ron şi Hermione, care stăteau în umbră, pe jumătate ascunşi, în