săvârşite împotriva poporului muncitor. Toată populaţia de sex masculin este plasată sub jurisdicţia Tribunalului Revoluţionar Militar: familiile bandiţilor sunt internate în lagăre de concentrare, ca ostatici pentru ruda lor care este membru al unei bande. Banditul are la dispoziţie două săptămâni pentru a se preda. În caz contrar, familia lui este deportată în afara provinciei şi averea ei (pusă până în acel moment doar sub sechestru provizoriu) este definitiv confiscată.

 

În ciuda sălbăticiei lor, măsurile luate nu au dat rezultatele aşteptate, drept care teroarea a fost împinsă şi mai departe, printr-o nouă directivă:

 

1. Cetăţenii care refuză să îşi dea numele vor fi executaţi pe loc…

4. Familia care a ascuns un bandit va fi arestată şi deportată în afara provinciei. Bunurile ei vor fi confiscate, iar membrul ei cel mai în vârstă va fi executat pe loc, fără judecată.

5. Cei care oferă adăpost membrilor familiei unui bandit, sau care ascund bunuri aparţinând unui bandit vor fi trataţi ca nişte bandiţi; cel mai în vârstă dintre membrii apţi de muncă ai unei astfel de familii va fi executat pe loc, fără judecată…

7. Ordinul de faţă va fi adus la îndeplinire cu stricteţe şi fără milă. El va fi citit în adunările săteşti.

 

Teroarea, însoţită de operaţiuni militare pe scară largă – inclusiv de utilizarea gazelor toxice pentru scoaterea din păduri a partizanilor ascunşi acolo, a reuşit să izoleze forţele ţărăneşti răzvrătite. Odată cu încetarea rechiziţiilor forţate de alimente, în martie 1921 (vezi mai jos, p. 320), cauza principală a revoltelor din Tambov şi din alte regiuni a dispărut, iar satele s-au liniştit.

Modul în care Antonov reuşise să ţină în şah o armată regulată, net superioară propriilor forţe, a lăsat o impresie puternică comandanţilor militari comunişti. S-a ordonat realizarea de studii asupra tacticilor neconvenţionale de război şi operaţiunile de partizani au fost incluse în pregătirea de luptă a trupelor. Toate aveau să fie utilizate cu succes în timpul celui de-al doilea război mondial. Invadatorii germani, la rândul lor, aveau să copieze metodele de teroare folosite de Armata Roşie împotriva populaţiei civile în campaniile antigherilă din anii 1920–1921.

 

Lenin devenise conştient de necesitatea de a calma nemulţumirile din mediul rural prin anumite concesii, încă înainte de Kronstadt, dar nu era deloc dispus să satisfacă principala revendicare a ţăranilor – dreptul de a dispune liber de produsele muncii lor –, fiindcă ar fi consolidat astfel poziţia unei clase pe care o considera iremediabil antisocialistă. El declarase chiar la un moment dat că bolşevicii ar fi preferat să moară decât să permită reluarea comerţului liber cu cereale. Episodul Kronstadt l-a silit în cele din urmă să-şi revizuiască poziţia. La 15 martie, în preziua asaltului final al forţelor lui Tuhacevski împotriva bazei navale, Politburo-ul a decis încetarea rechiziţiilor forţate. De acum înainte, ţăranii aveau să plătească statului un impozit fix în produse. Guvernul spera să poată obţine restul de produse necesar în contrapartidă cu bunuri manufacturate. Cum însă aceste bunuri lipseau, aproape tot surplusul de produse agricole lua drumul pieţelor: monopolul statului în comerţ înceta şi astfel autorităţile s-au văzut obligate să permită reluarea activităţilor economice libere în sfera consumului. Statul continua să exercite însă un control strict asupra industriei grele, băncilor, comerţului en gros, comerţului exterior şi transporturilor – „punctele de comandă” ale economiei. Acesta era, în linii mari, tabloul Noii Politici Economice.

Curând, Moscova a renunţat şi la ideea de a desfiinţa banii. Rublele de hârtie, tipărite într-un ritm limitat doar de capacităţile de tipărire, îşi pierduseră aproape orice valoare. Inundând în continuare ţara cu hârtii devenite inutile, guvernul a hotărât totuşi să adopte o nouă unitate monetară, cu acoperire în aur, cervoneţ-ul.

Primele rezultate benefice ale NEPului au apărut în agricultură. Stimulaţi de noua politică de impozite să cultive mai mult, ţăranii au început să aducă pe piaţă cantităţi mai mari de produse; în 1925, suprafaţa cultivată (nu însă şi randamentul) o egala pe cea din 1913. Măsurile luate veniseră însă prea târziu pentru a putea preîntâmpina foametea dezastruoasă care a ucis milioane de oameni în 1921 şi 1922.

Din cauza lipsei de capital, producţia industrială se restabilea într-un ritm mult mai lent. Lenin conta în mare măsură pe investiţiile externe, dar acestea au întârziat să apară, străinii ferindu-se să investească într-o ţară care nu-şi plătea împrumuturile şi care naţionalizase proprietăţile private.

În ultimul an al Noii Politici Economice (1928), nu existau în Uniunea Sovietică decât treizeci şi una de companii străine, cu un capital (la nivelul anului 1925) de numai 16 milioane de dolari. Majoritatea lor erau implicate nu în producţia de mărfuri, ci în exploatarea resurselor naturale ale ţării, în special a cherestelei.

NEP-ul a luat locul planificării economice, pentru moment eliminată. Lenin şi-a concentrat atenţia asupra unui ambiţios proiect de electrificare, prin care spera să pună bazele unei viitoare industrii moderne. Speranţele lui nu s-au materializat însă, din lipsa fondurilor, estimate la un necesar de 500 de milioane de dolari anual, pentru o perioadă de zece până la cincisprezece ani.

Ansamblul măsurilor economice adoptate începând cu martie 1921 au echivalat cu o lovitură severă dată planurilor de construire a comunismului în Rusia. În 1921, Lenin a recunoscut că introducerea comunismului de război fusese o greşeală (vezi mai sus, p. 183), admiţând astfel în mod tacit justeţea criticilor lui de dinainte de Revoluţie, după care Rusia trebuia să străbată o lungă perioadă de dezvoltare capitalistă, înainte de a fi pregătită pentru construirea socialismului şi – cu atât mai mult – a comunismului. Liderul bolşevic nu a precizat cât avea să dureze Noua Politică Economică, sugerând însă că aceasta nu avea să fie abandonată prea curând. Când, în 1928–1929, Stalin a lichidat NEP-ul şi a trecut la colectivizarea şi industrializarea forţate, el acţiona în spiritul ideilor lui Lenin, dar mult mai devreme şi cu mult mai mare rapiditate decât ar fi făcut-o acesta dacă s-ar mai fi aflat încă în viaţă.

 

Pentru bolşevici, slăbirea controlului economic, care permitea – deşi cu multe restricţii – reapariţia întreprinderilor private, constituia un pericol în plan politic. Ei