au avut de aceea grijă ca, în paralel cu liberalizarea economică, să acţioneze în sensul unei întăriri a controlului politic. „Ca partid conducător”, spunea Troţki în 1922, „putem admite prezenţa speculanţilor în economie, nu însă şi în politică.” Perioada care a urmat introducerii NEP-ului a fost, în consecinţă, marcată de o intensificare a represiunii politice, sub diferite forme: persecutarea Bisericii Ortodoxe şi a partidelor socialiste rivale, hărţuirea tot mai accentuată a reprezentanţilor intelighenţiei, înăsprirea cenzurii şi a legilor dirijate împotriva disidenţilor politici.

Poliţia secretă rămânea principalul instrument de control politic, ea transformându-se în epoca NEP-ului dintr-un organism al terorii oarbe într-o instanţă birocratică omniprezentă. Măsura în care poliţia secretă era implicată în toate aspectele vieţii sovietice este pusă în lumină de responsabilităţile pe care le-a îndeplinit şeful ei, Felix Dzerjinski, în diferite momente: comisar pentru afaceri interne, comisar pentru transporturi, preşedinte al Consiliului Suprem al Economiei Naţionale. Ceka, a cărei reputaţie devenise odioasă, a fost desfiinţată în februarie 1922 şi înlocuită cu un organism purtând titulatura inocentă de Administraţia Politică a Statului, GPU (rebotezat doi ani mai târziu OGPU). Asemeni fostului Departament al Poliţiei din vremea regimului ţarist, GPU se subordona Ministerului (comisariatului) pentru Afaceri Interne.

Teoretic, GPU avea puteri mai restrânse decât Ceka, delictele obişnuite (deci altele decât de natură politică) fiind scoase de sub jurisdicţia ei şi trecute în sarcina comisariatului justiţiei. În practică însă, GPU se bucura de puteri discreţionare în anchetarea infracţiunilor economice şi a „banditismului”, ca şi în urmărirea persoanelor suspecte, având nu numai autoritatea de a deporta prin simplă decizie administrativă, ci şi pe aceea de a condamna la moarte. Poliţia secretă controla reţeaua lagărelor de concentrare, dintre care cele mai notorii, „Lagărele din nord cu destinaţie specială”, localizate în pustietatea îngheţată a Nordului îndepărtat, aveau să facă numeroase victime. GPU dispunea de un efectiv de peste 100.000 de angajaţi permanenţi şi de forţe militare considerabile, având un mare grad de autonomie.

Încălcarea principiului „legalităţii revoluţionare” a continuat să reprezinte şi în epoca NEPului monedă curentă, în virtutea puterilor judecătoreşti acordate poliţiei secrete, dar şi pentru că Lenin considera legea un instrument politic şi tribunalele instituţii ale guvernului. Concepţia liderului bolşevic despre legalitate reiese din textul primului Cod Penal sovietic, redactat în 1922. Lenin a participat direct la pregătirea documentului, care avea să servească în epoca stalinistă la condamnarea la muncă forţată sau moarte a milioane de cetăţeni sovietici. Nemulţumit de ceea ce el considera a fi o clemenţă excesivă din partea juriştilor însărcinaţi cu redactarea Codului, Lenin a inclus în categoria delictelor politice „propaganda şi agitaţia, implicarea în organizaţii sau colaborarea cu organizaţiile care sprijineau (prin propagandă şi agitaţie)” „burghezia” internaţională. Pedeapsa pentru astfel de „delicte” – care cuprindeau în fapt toate formele de activitate politică independentă – era cea capitală. Articolele 57 şi 58 ale Codului Penal, redactate de jurişti la directivele lui Lenin, aveau să constituie ulterior temeiul legal al condamnărilor pronunţate împotriva victimelor stalinismului. Că Lenin era perfect conştient de implicaţiile directivelor lui se vede şi din îndrumările pe care le-a dat comisarului pentru justiţie. Sarcina organelor judecătoreşti, scria el, era „să legitimeze” teroarea (vezi mai sus, p. 207). Pentru prima oară în istoria dreptului, funcţia procedurilor judecătoreşti nu mai era realizarea justiţiei, ci justificarea violenţei oarbe a statului.

Scopul ultim al teoriei şi practicii dreptului sub Lenin era eliminarea tuturor obstacolelor care stăteau în calea pedepsirii celor pe care guvernul – dintr-un motiv sau altul – îi considera indezirabili. Raportându-se la practicile anilor ’20, specialiştii comunişti în istoria dreptului defineau legea ca „principiu disciplinator care contribuie la întărirea statului sovic tic şi la dezvoltarea economiei socialiste”. Procedurile judecătoreşti au fost simplificate astfel încât să uşureze sarcina acuzării. „Vinovăţia” nu mai presupunea acum încălcarea efectivă a legii – fiind suficientă şi presupusa „intenţie” de a o încălca. Vinovăţia era de asemenea stabilită în funcţie de urmările dăunătoare pe care o acţiune le-ar fi putut avea asupra societăţii – indiferent dacă acţiunea respectivă constituia sau nu o încălcare a legii. Drepturile acuzaţilor au fost puternic restrânse; avocaţii apărării, care trebuiau să fie membri de partid, aveau datoria să considere vinovăţia clienţilor lor drept lucru stabilit şi să se rezume la a pleda pentru acordarea de circumstanţe atenuante. Un proeminent jurist sovietic afirma în 1929, când teroarea stalinistă era abia la început, că legea sovietică permitea condamnarea unei persoane chiar şi în absenţa vinovăţiei. Cu greu s-ar fi putut merge mai departe în distrugerea noţiunii de drept şi a procedurilor legale.

Principiile de mai sus au fost aplicate în procesele intentate clericilor ortodocşi şi catolici, dar şi în extraordinarele procese-spectacol ale liderilor Partidului Socialist-Revoluţionar, organizate în aceeaşi epocă la Moscova. (Menşevicii, de care regimul avea mai puţine motive să se teamă, s-au bucurat de un răgaz până în 1931, când aveau să facă şi ei obiectul înscenărilor judiciare.) în toate aceste cazuri, autorităţile stabiliseră de la bun început sentinţele pentru fiecare acuzat, „procesele” neavând alt scop decât să ofere populaţiei o lecţie politică. Lenin a comunicat autorităţilor judecătoreşti implicate că voia nişte „procese exemplare, educative”. Opinia lui Troţki mergea în aceeaşi direcţie: într-o scrisoare către Politburo, el afirma că un proces trebuie să fie „o producţie politică impecabilă”.

În procesul socialist-revoluţionarilor au fost implicate două categorii de acuzaţi: adevăratele victime alese de autorităţi şi vinovaţii „pocăiţi,” dispuşi să depună mărturie împotriva „complicilor” lor, pentru a fi iertaţi şi a ilustra astfel în faţa maselor avantajele colaborării cu puterea. Liderilor socialist-revoluţionari li s-a refuzat asistenţa juridică cuvenită, fiind supuşi la nenumărate umilinţe, inclusiv o demonstraţie „muncitorească” înscenată, la care a luat parte şi Buharin, unul dintre avocaţii apărării, care a cerut condamnarea lor la moarte. Judecătorii i-au condamnat pe unsprezece dintre acuzaţi la pedeapsa capitală, în conformitate cu Articolul 57, dar i-au iertat pe cei care depuseseră mărturie împotriva lor. Spre surpriza generală, condamnările au fost comutate. Aflăm din memoriile lui Troţki că el a fost cel care l-a convins pe Lenin să îi cruţe pentru moment pe socialist-revoluţionari, de teama unui posibil val de terorism antibolşevic organizat de colegii de partid ai acuzaţilor, terorism care ar fi