fost îndreptat în primul rând împotriva celor doi lideri de la Kremlin. În consecinţă, s-a anunţat că execuţiile erau anulate, cu condiţia ca Partidul Socialist-Revolutionar să renunţe la terorism şi la acţiunile subversive îndreptate împotriva regimului sovietic. În anii ’30-’40, când regimul nu mai avea motive să se teamă de represaliile lor, socialist-revoluţionarii au fost în mod sistematic condamnaţi şi executaţi. Doar doi dintre activiştii lor – două femei – aveau să supravieţuiască epocii staliniste.

 

Toate aceste reglări de conturi politice aveau loc pe fundalul foametei, care prin numărul de victime depăşea tot ceea ce cunoscuse istoria Europei.

Rusia trăise şi în trecut experienţa unor recolte dezastruoase, datorate vremii nefavorabile. Ţăranii învăţaseră să facă faţă unor asemenea situaţii, asigurându-şi întotdeauna rezerve pentru doi-trei ani de eventuale recolte slabe. În anii 1920-1921 însă, efectele secetei au fost agravate de politica agrară a bolşevicilor. Catastrofa prin care trecea acum Rusia confirma zicala populară: „Recoltele slabe sunt de la Dumnezeu, foametea o aduce omul.” Seceta, începută în 1920 şi prelungită şi în anul următor, nu avea decât să grăbească un deznodământ pe care rechiziţiile de produse ordonate de bolşevici îl făcuseră inevitabil. Confiscarea surplusului de grâne, care consta cel mai adesea în rezerve esenţiale pentru supravieţuirea ţăranilor, s-a dovedit a fi reţeta sigură a dezastrului. În 1920, după estimările comisariatului pentru aprovizionare, recoltele abia ajungeau pentru hrănirea familiilor şi însămânţarea din anul următor. Ţăranii nu mai dispuneau de rezervele care în trecut îi ajutaseră să facă faţă capriciilor vremii.

Seceta din 1921 a lovit aproximativ jumătate din regiunile producătoare de hrană; pe 20 la sută din suprafeţe recoltele au fost compromise total. În perioada de maximă extindere a foametei, populaţia afectată număra în Rusia şi Ucraina 33,5 milioane de persoane. Cea mai greu lovită a fost regiunea cernoziomului, de pe Volga, care în vremuri normale era unul dintre principalii furnizori de cereale; în unele din provinciile ei, recoltele din 1921 abia au atins echivalentul a 90 de kilograme pe cap de locuitor – jumătate din necesarul de subzistenţă, nemairămânând nimic pentru însămânţări.{49} În majoritatea celorlalte regiuni, producţia raportată la numărul de persoane s-a situat între 90 şi 180 de kilograme, ceea ce abia ar fi ajuns pentru hrănirea populaţiei locale, fără posibilitatea de a păstra rezerve. Totalul producţiei în principalele douăzeci de provincii ruseşti cultivatoare de produse agricole scăzuse de la 20 milioane de tone de cereale anual, înainte de Revoluţie, la 8,45 de milioane de tone în 1920 şi 2,9 milioane în 1921 – deci cu 85 la sută. În contrast, recolta din 1892, ultimul an de foamete din vremea ţarilor, fusese doar cu 13 la sută mai mică decât nivelul normal. Diferenţa este dată în cea mai mare parte de rechiziţiile bolşevice, care i-au împins pe ţărani să reducă suprafeţele cultivate şi, în unele cazuri, i-au lipsit de grânele de sămânţă.

În primăvara anului 1921, ţărănimea din regiunile lovite de foamete se hrănea cu iarbă, scoarţă de copac şi rozătoare. Tătari cu spirit întreprinzător vindeau o substanţă botezată „clei comestibil”, la un preţ de peste 1 000 de ruble pentru un kilogram. Au apărut cazuri de canibalism. Milioane de fiinţe umane deznădăjduite îşi părăseau satele, îndreptându-se spre staţiile de cale ferată cele mai apropiate, în speranţa de a putea ajunge în regiunile în care – spuneau zvonurile – se găsea hrană. Depourile erau înţesate, înfometaţilor refuzându-li-se transportul, pentru că Moscova s-a încăpăţânat până în iulie 1921 să nege realitatea dezastrului. Oamenii aşteptau, spune un martor al evenimentelor, „trenurile care nu aveau să mai vină niciodată, sau moartea, devenită inevitabilă”. Vizitatorii regiunilor afectate străbăteau sate întregi lipsite de viaţă, ai căror locuitori fugiseră sau zăceau în bordeiele lor, prea slăbiţi pentru a se mai putea mişca. În oraşe, străzile erau acoperite de cadavre, care erau adunate cu căruţele – adesea după ce fuseseră în prealabil dezbrăcate – şi aruncate în gropi comune.

Foametei i s-au adăugat epidemiile, care desăvârşeau ravagiile provocate de inaniţie. Tifosul era cel mai ucigător, dar holera, febra tifoidă şi variola au făcut şi ele sute de mii de victime.

Guvernul sovietic asista paralizat la răspândirea foametei, fiindcă, aşa cum scria istoricul francez Michel Heller, „pentru prima oară, se confrunta cu o problemă pe care nu o mai putea rezolva făcând apel la forţă”. Iniţial, autorităţile s-au comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, când dezastrul nu a mai putut fi negat, au aruncat vina asupra „gardiştilor albi” şi a „imperialiştilor”. În cele din urmă, când tragedia a ieşit la iveală în întreaga ei amploare, Moscova, nedorind să ceară ajutor extern în mod oficial, a decis să se folosească de renumele unor persoane particulare. În iulie, Maxim Gorki, având desigur acceptul lui Lenin, a lansat un apel în care cerea ţărilor lumii să trimită în Rusia hrană şi medicamente. Guvernul a aprobat formarea unui comitet independent, menit să organizeze distribuirea ajutoarelor, sub supravegherea unei celule comuniste.

La zece zile după lansarea apelului, Herbert Hoover, în acel moment ministrul american al comerţului, a răspuns demersului lui Gorki. Hoover crease Administraţia Americană pentru Ajutor Umanitar, pentru a oferi Europei abia ieşite din război alimente şi alte produse de strictă necesitate; era gata să acorde şi Rusiei un sprijin similar. Lenin considera că ar fi fost un lucru odios să accepte ajutor din partea celei mai importante ţări capitaliste, cu atât mai mult cu cât Hoover îşi condiţionase oferta de eliberarea tuturor americanilor deţinuţi în închisorile sovietice şi de neamestecul guvernului de la Moscova în proiectul umanitar. „Josnicia Americii, a lui Hoover şi a Ligii Naţiunilor este fără egal”, afirma liderul bolşevic în faţa Politburoului. „Hoover trebuie pedepsit, trebuie pălmuit în văzul întregii lumii” Lenin nu avea însă de ales: a fost nevoit să accepte oferta lui Hoover şi condiţiile puse de el.

În vara lui 1922 organizaţia americană ajunsese să hrănească zilnic aproximativ 11 milioane de persoane. Alte 3 milioane primeau alimente din partea unor organizaţii similare din alte ţări. Instituţiile umanitare străine furnizau de asemenea Rusiei medicamente. Graţie activităţii lor, la începutul verii anului 1922, decesele cauzate de înfometare practic