încetaseră. Acţiunile caritabile promovate de Hoover au salvat cel puţin 9 milioane de ruşi de la o moarte sigură. Chiar şi în aceste condiţii însă, cifra estimată a victimelor provocate de foamete şi epidemii între 1920 şi 1922 se ridică la 5,1 milioane. Era cel mai mare dezastru umanitar din istoria Europei în vreme de pace, după epidemia de ciumă din secolul al XIV-lea.

Organizaţia creată de Hoover avea să-şi înceteze activitatea în 1923, nu doar pentru că îşi îndeplinise scopul, dar şi pentru că între timp ieşise la iveală că guvernul sovietic oferea cereale pe piaţa internaţională, pentru a cumpăra cu banii astfel obţinuţi echipamente industriale şi agricole. În urma deschiderii arhivelor sovietice, la începutul anilor ’90, s-a descoperit de asemenea că, în plină foamete, Troţki cheltuia milioane de dolari pentru cumpărarea de puşti şi mitraliere din Germania.

 

Noua Politică Economică a afectat în egală măsură politica externă, care, odată cu recunoaşterea de către marile puteri a Rusiei Sovietice, a continuat să funcţioneze în mod încă şi mai explicit decât înainte pe două niveluri distincte: unul clasic, de natură diplomatică şi comercială, cel de-al doilea neconvenţional, subversiv-revoluţionar. Normalizarea relaţiilor diplomatice rămânea unul dintre obiectivele principale, ea fiind menită să încurajeze comerţul exterior şi investiţiile străine, ca parte integrantă a NEPului. Sovieticii au renunţat la politica de instigare la insurecţie: puciul organizat în Germania în 1923, improvizat în pripă şi de altfel eşuat, a reprezentat ultima lor încercare de a răsturna prin forţă guvernele ţărilor europene. Moscova a pus în schimb la punct, prin intermediul Cominternului, o strategie pe termen lung de infiltrare a instituţiilor occidentale.

Ca şi în Rusia, introducerea NEPului a dus la întărirea controlului politic al Partidului Comunist în cadrul Cominternului. Cele „Douăzeci şi una de condiţii” subordonaseră partidele comuniste străine intereselor Moscovei, menţinând totuşi iluzia că Internaţionala rămânea o federaţie de egali. Iluzia avea să se risipească în decembrie 1922, la Congresul al IV-lea al Cominternului. Rezoluţiile adoptate atunci stabileau în mod explicit că (1) partidele comuniste străine nu aveau dreptul la puncte de vedere independente şi (2) în cazul unui conflict de opinii, interesele statului sovietic – rebotezat la scurt timp după aceea Uniunea Sovietică – trebuiau să prevaleze asupra intereselor ţărilor „reprezentate” de respectivele partide.

În pregătirea Congresului al IV-lea, Moscova a avut grijă să elimine din structura Cominternului orice urmă de federalism. Buharin a dai Articolului 14 al „Condiţiilor”, care cerea comuniştilor străini să sprijine Rusia Sovietică în respingerea „contrarevoluţiei”, interpretarea după care aceştia aveau obligaţia de a susţine în permanenţă politica externă a guvernului sovietic. Comuniştii trebuiau prin urmare să aibă o singură patrie, Rusia Sovietică, şi un singur guvern, cel sovietic.

Pentru a împiedica partidele frăţeşti să pună în discuţie sau să influenţeze redactarea rezoluţiilor care emanau de la autoritatea oficială supremă a Cominternului, Congresul, s-a stabilit ca pe viitor partidele membre să se întrunească numai după încheierea lucrărilor propriu-zise ale Congresului. Clauza elimina posibilitatea ca delegaţii străini să propună rezoluţii proprii, în numele organizaţiilor lor naţionale. Delegaţilor li s-a interzis de altfel în mod expres să vină cu mandate ferme din partea partidelor pe care le reprezentau. Acestea din urmă au pierdut chiar şi dreptul de a-şi alege singure reprezentanţii în Comitetul Executiv al Cominternului: ei trebuiau selectaţi de Congres. Cadrele din Comintern nu puteau demisiona decât cu aprobarea prealabilă a Comitetului Executiv, sub motivul că „posturile executive în orice partid comunist aparţin nu persoanelor care le deţin, ci Internaţionalei Comuniste în ansamblul ei”. Din cei douăzeci şi cinci de membri ai noului Executiv, cincisprezece trebuiau să aibă domiciliul în Moscova.

Congresul al IV-lea a adoptat noile regulamente în unanimitate, singur delegatul brazilian făcând notă discordantă. Julius Braunthal, specialist în istoria internaţionalelor socialiste, scrie, referindu-se la congresul din decembrie 1922:

 

Internaţionala Comunistă fusese transformată într-un partid bolşevic mondial, puternic centralizat şi supus unei discipline de tip militar, gata să accepte necondiţionat – aşa cum demonstrase însăşi desfăşurarea lucrărilor congresului – ordinele sovieticilor. Partidele comuniste din întreaga lume deveniseră în fapt secţii ale Partidului Comunist Rus, dirijate de organismul care conducea însuşi statul rus. Ele erau astfel reduse la rolul de oficine ale guvernului sovietic.

 

Noua formulă oferea avantajele previzibile ale unei organizări şi discipline stricte. În acelaşi timp însă, ea împiedica Executivul Cominternului să perceapă corect problemele cu care se confruntau asociaţii – sau, mai precis, filialele – din străinătate, cărora li se impuneau acum principii stereotipe, rezultate din experienţa bolşevismului în Rusia. Unii dintre colegii străini au acceptat noile metode din respect pentru succesele bolşevicilor ruşi, alţii doar în interesul propriei cariere. Cei care refuzau să urmeze linia Moscovei erau epuraţi: contestaţia a fost redusă la tăcere.

Partidele socialiste europene şi organismul lor de coordonare, Internaţionala Socialistă, ţinta principală a urii comuniştilor, au reacţionat în mod ambiguu la evoluţiile din cadrul Cominternului. Ca şi menşevicii, ei îi condamnau pe bolşevici pentru metodele lor violente şi pentru lichidarea libertăţilor. Pe de altă parte, repetau greşeala aceloraşi menşevici, militând pentru o politică internaţională de tipul „Jos mâinile de pe Rusia Sovietică” şi pentru o imediată recunoaştere diplomatică a statului sovietic. Argumentul lor era că bolşevismul nu reprezenta decât o etapă aberantă, tranzitorie, dintr-un fenomen istoric fundamental progresist, care – liber de orice interferenţe – avea să evolueze în mod inevitabil spre democraţie. O rezoluţie adoptată în mai 1923, la întrunirea de la Hamburg a partidelor socialiste europene, afirma că o intervenţie străină în treburile statului sovietic ar fi condus nu la îndreptarea „erorilor etapei actuale a Revoluţiei Ruse”,

 

ci la distrugerea Revoluţiei înseşi. Departe de a pune bazele unei democraţii reale, ea nu ar face decât să instaureze un guvern de contrarevoluţionari sanguinari, pus în slujba exploatării poporului rus.

 

Politica externă rusă în componenta ei clasică se concentra în continuare asupra Germaniei, pe care liderii sovietici o considerau scena cea mai probabilă a unei revoluţii europene şi principalul aliat potenţial în lupta împotriva superputerilor „capitaliste”, Marea Britanie şi Statele Unite. Moscova urmărea în paralel realizarea ambelor sale obiective în Germania – subversiunea şi colaborarea – aparent ireconciliabile.

Evenimentul cel