Cu toate că Amaranta Ursula nu observase nimic, întoarcerea ei provocă o schimbare radicală în viața lui Aureliano. După moartea lui José Arcadio, devenise un client asiduu al librăriei savantului catalan. În afară de aceasta, libertatea de care se bucura acum și timpul de care dispunea stîrniră în el o oarecare curiozitate față de satul pe care-l descoperise fără uimire. Cutreieră străzile prăfuite și solitare, examinînd cu un interes mai mult științific decît omenesc interiorul caselor ruinate, grilajele metalice ale ferestrelor, roase de oxid și sfîșiate de păsările muribunde și pe locuitorii striviți de amintiri. Încercă să reconstituie în imaginație splendoarea redusă la neant a vechiului centru al companiei bananiere, a cărui piscină secată era plină pînă sus de ghete bărbătești și de sandale putrezite, și unde găsi, printre casele năruite de buruieni, scheletul unui cîine ciobănesc încă legat de un belciug printr-un lanț de fier, și un telefon care suna, suna, suna, pînă ce el îl desprinse pentru a auzi vocea neliniștită și îndepărtată a unei femei care-l întreba ceva, în engleză, la care el îi răspunse că da, că greva se terminase, că cei trei mii de morți fuseseră aruncați în mare, iar compania bananieră plecase din Macondo și că în Macondo era în sfîrșit pace de mulți ani. Hoinărelile lui îl duseră pînă în cartierul mizerabil al caselor de toleranță, unde odinioară se ardeau teancuri de bilete pentru a se însufleți petrecerea și care acum nu mai era decît un labirint de străzi unele mai sinistre și mai nenorocite decît altele, cu cîteva lanterne roșii încă aprinse, cu săli de bal pustii, împodobite cu resturi de ghirlande, unde veștejitele și revărsatele vădane ale nimănui, străbunicile franceze și matroanele babiloniene continuau să aștepte în apropierea gramofoanelor cu difuzoare. Aureliano nu găsi pe nimeni care să-și amintească de familia sa, nici chiar de colonelul Aureliano Buendía, în afară de cel mai bătrîn dintre negrii antilieni, un moșneag al cărui cap acoperit cu bumbac îi dădea înfățișarea unui negativ de fotografie, și care continua să cînte sub porticul casei sale psalmii lugubri ai amurgului. Aureliano stătea la taifas în încîlcitul jargon antilian pe care-l învățase în numai cîteva săptămîni, și împărțea uneori cu el ciorba de capete de cocoș pe care i-o pregătea strănepoata lui, o negresă înaltă, bine legată, cu șolduri de iapă și sîni ca pepenii copți, și cu un cap rotund, perfect, acoperit cu un coif de păr sîrmos, care avea aspectul unei chivere de războinic medieval. Se numea Nigromanta. Pe atunci, Aureliano trăia din vînzarea de tacîmuri, candele și alte ustensile casnice. Cînd n-avea nici o para, ceea ce se întîmpla foarte des, se ducea pe la cîrciumile din jurul pieții, să ceară capetele de cocoș care se aruncau la gunoi, și i le aducea Nigromantei ca să-i pregătească supa ei, amestecate cu iarbă grasă și parfumată de izmă. După moartea străbunicului, Aureliano încetă să mai frecventeze casa, dar o găsea pe Nigromanta sub migdalii umbroși din piață, unde-i chema, prin șuierăturile ei de fiară sălbatică, pe rarii noctambuli care treceau. Îi ținu de mai multe ori tovărășie, vorbind în papiamento despre supele din capete de cocoș și despre alte delicii ale mizeriei, și ar mai fi continuat dacă ea nu i-ar fi dat să înțeleagă că tovărășia lui îi gonea clientela. Deși încercase și el uneori ispita, și deși Nigromanta însăși n-ar fi văzut în asta decît o urmare firească a nostalgiei lor împărtășite, nu se culcă cu ea. Astfel că Aureliano mai era încă fecior atunci cînd Amaranta Ursula se întoarse la Macondo și îi dădu o îmbrățișare frățească care-l lăsă fără suflare. De fiecare dată cînd o vedea, dar mai ales atunci cînd ea îl învăța dansurile la modă, simțea cum oasele i se moaie, ca un burete găunos, așa cum i se întîmplase răs-străbunicului său în ziua în care Pilar Ternera îl chemase în hambar sub pretextul de a-i da în cărți. Încercînd să-și înăbușe chinul, se cufundă și mai mult în pergamente și începu să evite dezmierdările nevinovate ale acelei mătuși care-i otrăvea nopțile cu efluviile ei tulburătoare, dar cu cît căuta să a ocolească, cu atît mai mult îi aștepta rîsul pietros, mieunatul de pisică fericită și cîntecul ei de recunoștință, sfîrșindu-se de dragoste la orice oră din zi și din noapte și în locurile cele mai neînchipuite din casă. Într-o noapte, la zece metri de patul său, pe tejgheaua de aurărit, cei doi soți cu pîntecele neînfrînat sparseră vitrina și se iubiră într-o baltă de acid clorhidric. Aureliano nu numai că nu putu închide o clipă ochii, dar își petrecu dimineața următoare cu febră, gemînd de furie. I se păru o veșnicie pînă la lăsarea nopții, cînd o așteptă pe Nigromanta în umbra migdalilor, pătruns de acele de gheață ale nesiguranței și strîngînd în pumn un peso și cincizeci de centime pe care-i ceruse Amarantei Ursula, nu atît pentru că ar fi avut nevoie de ei, ci mai degrabă pentru ca și ea să fie, într-un fel, compromisă, înjosită și prostituată prin aventura lui. Nigromanta îl luă în odaia luminată de niște sfeșnice înșelătoare, în patul ei pliant, cu pînza pătată de amoruri păcătoase, lîngă trupul ei de cățea sălbatecă, împietrită, neîndurătoare, care se pregătea să-l expedieze repede, ca pe un copil înfricoșat, și care se găsi dintr-o dată în fața unui bărbat a cărui vigoare extraordinară ceru din partea măruntaielor ei o mișcare de reacomodare seismică.

Deveniră amanți. Aureliano își petrecea dimineața descifrînd pergamente, iar la ora siestei se ducea în odaia adormitoare, unde Nigromanta îl aștepta ca să-l învețe să facă mai întîi ca rîmele, apoi ca melcii și apoi ca racii, pînă cînd era silită să-l părăsească pentru a merge să se posteze la pînda amorurilor ei perverse. Tremură cîteva săptămîni înainte ca Aureliano să descopere că avea în jurul mijlocului un fel de cerc care părea făcut dintr-o coardă de violoncel, însă dur ca oțelul și fără nici o urmă de nod sau de