— Cum te simţi? o întrebă Harry pe Hermione. Ai fost  extraordinară, ai reuşit să inventezi povestea aceea în timp ce erai torturată.

Hermione surâse un pic, iar Ron o strânse cu o mână.

— Acum ce facem, Harry? întrebă el.

— O să vedeţi. Hai!

Harry, Ron şi Hermione îl urmară pe Bill pe scara abruptă,  până pe un hol mic, unde se aflau trei uşi.

— Aici, spuse Bill, deschizând uşa de la camera sa şi a lui  Fleur. Şi aceasta avea vedere spre mare, care acum era  învăluită înlumina aurie a răsăritului. Harry se duse la  fereastră, întoarse spatele priveliştii spectaculoase şi aşteptă, cu braţele încrucişate. Cicatricea îl ustura fără oprire. Hermione luă loc pe scaunul de lângă măsuţa de toaletă şi Ron se aşeză  pe braţul acestuia. Bill apăru din nou, ducându-1 pe goblinul  micuţ în braţe, şi îl puse cu grijă pe pat. Socotici îi mulţumi cu un mormăit şi Bill plecă,

închise uşa şi îi lăsă singuri.

— Îmi pare rău că te-am pus să te dai jos din pat, spuse Harry.

Cum îţi mai sunt picioarele?

— Mă dor, răspunse goblinul. Dar se refac.

Ţinea strâns în continuare sabia lui Cercetaş şi avea o expresie ciudată pe chip, agresivă şi intrigată în acelaşi timp. Harry  observă pielea pământie a goblinului, degetele lungi şi subţiri şi  ochii negri. Fleur îi dăduse jos pantofii, iar pe picioarele lungi i  se vedea murdăria. Era mai mare decât un spiriduş de casă, dar  nu cu mult. Capul bombat era mult mai masiv decât al unui  om.

— Probabil că nu îţi mai aminteşti... Începu Harry.

— ... că eu am fost goblinul care te-a condus la depozitul  tău, prima dată când ai mers la Gringotts? spuse Socotici. Îmi  amintesc, Harry Potter. Eşti celebru, chiar şi printre goblini. Harry şi goblinul se uitară unul la celălalt, măsurându-se. Pe Harry încă îl mai ustura cicatricea, aşa că voia să termine repede de vorbit cu Socotici şi, în acelaşi timp, se temea să nu facă o mişcare greşită. Cât încercă să decidă care era cea mai  bună abordare pentru a-i spune ce voia de la el, goblinul rupse tăcerea.

— Ai îngropat spiriduşul, spuse el cu un fel de ciudă. Te-am urmărit de la fereastra dormitorului alăturat.

— Da, spuse Harry.

Socotici îl privi cu coada ochilor oblici şi negri.

— Eşti un vrăjitor ciudat, Harry Potter.

— In ce sens? întrebă Harry, frecându-şi absent cicatricea.

— Ai săpat mormântul.

— Şi ce-i cu asta?

Socotici nu răspunse. Harry avu senzaţia că era batjocorit pentru că se purtase ca un încuiat, dar îi păsa prea puţin dacă Socotici era sau nu de acord cu modul în care îl înmormântase pe Dobby. Se pregăti de atac.

— Socotici, trebuie să te rog...

— Ai salvat şi un goblin.

— Poftim?

— M-ai adus aici. M-ai salvat.

— Păi, să înţeleg că nu-ţi pare rău că am făcut-o, nu? spuse

Harry, puţin nerăbdător.

— Nu, Harry Potter, spuse Socotici şi îşi răsuci cu un deget barba neagră, firavă, de pe bărbie, dar eşti un vrăjitor cât se poate de straniu.

— Da, încuviinţă Harry. Ei bine, am nevoie de ajutor,  Socotici, şi tu eşti singurul care mă poate ajuta.

Goblinul nu dădu niciun semn de încurajare. Se încruntă în  continuare la Harry, de parcă nu ar mai fi văzut niciodată pe cineva ca el.

— Trebuie să dau o spargere într-un depozit din Gringotts. Harry nu dorise să o spună atât de deschis; cuvintele îi scăpară în timp ce durerea îi săgeta cicatricea în formă de fulger şi văzu din nou silueta castelului Hogwarts. Îşi ferecă mintea. Trebuia  să discute întâi cu Socotici. Ron şi Hermione se holbau la Harry  de parcă ar fi fost nebun.

— Harry, începu Hermione, dar Socotici o întrerupse.

— Să dai spargere într-un depozit din Gringotts? repetă  goblinul, strâmbându-se un pic, în timp ce îşi schimbă poziţia  pe pat. Este imposibil.

— Ba nu, îl contrazise Ron. S-a mai făcut.

— Da, spuse Harry. Chiar în ziua în care te-am cunoscut,  Socotici. De ziua mea, acum şapte ani.

— Depozitul cu pricina era gol la vremea aceea! se răsti  goblinul şi Harry înţelese că, deşi Socotici plecase de la  Gringotts, încă îl deranja ideea ca cineva să treacă de măsurile sale de protecţie.

— Ei bine, depozitul în care vrem să ajungem nu este gol şi  bănuiesc că trebuie să fie protejat foarte bine, spuse Harry. Este al soţilor Lestrange. Ii văzu pe Hermione şi pe Ron uitându-se unul la altul, uimiţi, dar avea timp să le explice după ce i-ar fi  dat Socotici un răspuns.

— Nu aveţi nicio şansă, spuse Socotici pe un ton categoric. Absolut niciuna. „Cei ce iau fără trebuinţă..."

— „... vor plăti scump a lor nesăbuinţă"-da, ştiu, îmi  amintesc, spuse Harry. Dar nu încerc să iau comori pentru mine, nu încerc să obţin niciun câştig personal. Poţi să mă crezi  că aşa este? Goblinul se uită cu coada ochiului la Harry. Cicatricea în formă de fulger de pe frunte îl ustura, dar el o ignoră, refuzând să accepte durerea sau invitaţia pe care i-o  făcea.

— Dacă ar fi un vrăjitor pe care l-aş crede că nu caută  câştiguri personale, spuse până la urmă Socotici, acela ai fi tu,  Harry Potter. Goblinii şi spiriduşii nu sunt obişnuiţi să fie  protejaţi şi respectaţi aşa cum ai făcut-o tu în această seară. Nu din partea purtătorilor de baghete.

— Purtători de baghete, repetă Harry.

Sintagma îi sună ciudat, cicatricea îl ustura cumplit, Cap-deMort îşi îndrepta gândurile spre nord şi Harry ardea de nerăbdare să îi pună întrebări lui Ollivander, care se afla în  camera alăturată.

— Dreptul de a purta baghetă, spuse goblinul încet, este un  vechi

subiect de dispută între vrăjitori şi goblini.

— Păi, goblinii pot să facă vrăji fără baghete, spuse Ron.

— Este irelevant! Vrăjitorii refuză să împărtăşească secretele ştiinţei baghetelor cu alte fiinţe magice, negându-ne posibilitatea de a ne spori puterile!

— Păi, nici goblinii nu împărtăşesc cu nimeni magia lor,  spuse Ron. Nu vreţi să ne spuneţi cum să facem săbii şi armuri  aşa cum le faceţi voi. Goblinii ştiu să prelucreze metalul într-un  mod pe care vrăjitorii nu...

—