116 Profira Cantacuzino-Pascanu era fiica marelui vornic Alexandru Bel-diman, autorul Jalnicei Tragodii şi al multor traduceri din limba franceză.

  117 Grigore V Ghica, într-un moment de depresiune, avea şi el să se sinucidă, cu un foc de revolver, 18 luni mai târziu, la proprietatea sa de la Le Mee, lângă Melun (la vreo 30 km est de Paris), unde se retrăsese în 1856. De o mare sensibilitate, fusese tulburat şi îndurerat de campania de calomnii lansată la Iaşi împotriva lui de către adversarii Unirii Principatelor, adunaţi în jurul caimacamului Nicolae Vogoridi. Partizan convins şi dezinteresat al Unirii, Grigore Ghica fusese afectat şi de refuzul lui Napoleon III de a-i acorda audienta pe care i-o ceruse ca să pledeze în fata lui cauza Unirii şi necesitatea de a se pune capăt alegerilor măsluite din Moldova, alegeri care aduseseră în Adunarea de la Iaşi o majoritate antiunionistă. El nu ştia însă că împăratul, la întâlnirea de la Osborn, de la 9 august 1857, obţinuse de la regina Victoria acordul ca Anglia să se alăture Franţei pentru a cere Turciei anularea alegerilor din Moldova. La 24 august 1857, seara, s-a sinucis, după ce şi-a făcut testamentul, care începea cu aceste cuvinte: „Castelul Le Mee, 24 august – sunt victima unei mârşavii şi nu mai pot trăi, desi mă stiu cu totul nevinovat. Va veni ziua când adevărul va fi dat la iveală, îi aştept pe duşmanii mei în fata tribunalului lui Dumnezeu.". Peste două zile, jurnalele pariziene publicau vestea anulării alegerilor din Moldova de către guvernul otoman. Noile alegeri aveau să aducă o puternică majoritate unionistă, deschizând astfel calea Unirii Principatelor, care va fi realizată de fado, la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza pe tronul Moldovei şi pe cel al Munteniei (Grigore Ghica este bunicul monseniorului Vladimir Ghica, episcop partibus şi protonotar apostolic, mort în închisoare, în România, în perioada stalinistă, şi al cărui proces de beatificare a fost introdus la Curia de la Roma)

  118 în Muntenia, pandurii au fost mai întâi miliţieni recrutaţi dintre ţăranii liberi – mai ales în regiunile muntoase din Oltenia, pentru menţinerea ordinii în judeţe. Alcătuind mici unităţi de voluntari în armata rusă, se vor acoperi de glorie în timpul războiului din 1806-1812, datorită unor căpetenii ca Tudor Vladimirescu; cu ei va ridica acesta steagul revoltei în 1821. Laurencon, în 1822, îi caracteriza astfel: „în cele cinci judeţe ale Olteniei, erau cinci până la sase mii de panduri, un soi de soldaţi zdrenţăroşi, a căror singură armă este o flintă, pe care, de altfel, o mânuiesc foarte bine, căci învăţa să tragă încă de copii. Turcii se tem de ei." în limba română, termenul a avut întotdeauna un sens nobil.

  119 Edict care specifică privilegiile acordate celor două Principate şi care, pe lângă recunoaşterea vechilor drepturi ale acestor tari vasale, introducea, ca noutate, septenatul pentru domnitori, atunci când nu exista un acord prealabil al celor două Curţi, cea de la Constantinopol şi cea de la Petersburg. Inclus într-un acord bilateral ruso-turc, hatişeriful din 1802 lua astfel caracterul unui angajament international. Acesta era acordul pe care Turcia îl viola destitu-indu-i, înainte de termen, pe cei doi domnitori, fără consultarea prealabilă a Rusiei.

  120 Langeron, care numai de sentimente antirusesti nu poate fi bănuit, citează în Memoriile sale cazuri de-a dreptul cutremurătoare, într-o notă, de la pagina 81, sub titlul: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor", povesteşte crimele de care se făcuse vinovat generalul Kamenski în timpul campaniei din iarna 1788, din Moldova: furios că o neaşteptată vijelie îi distrusese un sfert din efective, pusese să fie decapitaţi prizonierii tătari care nu au ştiut sau nu au vrut să răspundă la interogatoriul lui, poruncise să fie legat, despuiat, de un stâlp un evreu care i se păruse suspect şi ceruse să fie stropit cu apă, pe un frig de minus zece grade, ca să moară îngheţat; dăduse foc unui sat întreg, alungându-i pe locuitori, pe ger şi pe zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. Ca să pună vârf, adună toate animalele care nu pieriseră în vijelie sau în incendiu şi le trimite în Rusia, la moşiile sale. Vrând parcă să mai atenueze impresia pe care o vor face cele scrise de el, Langeron îşi încheie nota cu această observaţie: „Trebuie să adaug că, în timpul războiului din 1806, soldaţii ruşi s-au arătat mult mai disciplinaţi şi ofiţerii mult mai putin cruzi", dar se contrazice pe aceeaşi pagină când scrie: „Arn putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova, si, chiar dacă n-aş fi fost martor, as fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit, şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. Nu mai este nimic altceva de făcut decât să-ţi iei singur cele ce-ţi trebuie – ceea ce se şi face de obicei, şi să laşi banii acolo – ceea ce nu se face întotdeauna."

  121 Aici, Langeron se înşală probabil: este vorba de tatăl lui Constantin Varlam, postelnicul Dimitrie Varlam, grec sau macedoromân originar din Corfu; el slujise sub ruşi şi se refugiase în Rusia după plecarea trupelor ruseşti din Moldova, luându-şi şi familia. Crescut în Rusia, Constantin Varlam avea să fie principalul sfetnic al lui Constantin Ipsilanti şi căpetenia partidului rusofil din Muntenia. Căsătorit cu o soră a viitorilor domnitori Grigore şi Alexandru Ghica, va fi mare ban, în 1812.

  122 Pasajul din Memoriile lui Langeron care relatează cele două întâlniri ale lui cu Ahmet-pasa la Rusciuc (figurează în