Ne întoarserăm acasă și pe la ora trei începură să sosească musafirii, veni marele șef al clanului Lemnarilor, Vasile (Tasia luase parte la botez, ca și părinții mei), Tamara cu gringalet-ul, Petea cu posomorîta de nevastă-sa, cîțiva colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu și Clara, Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericultor, Salanțiu, ginecologul, și bunicii mei după mamă, cei după tată muriseră în anii din urmă acolo în satul lor. Deși eram puțini, vreo douăzeci și doi, musafirii noștri, înainte să se așeze la masă, se și grupară inevitabil: rudele Matildei și cei doi arhitecți în jurul ei, prietenii mei cu mine, în bibliotecă, și numai mama, tata și bunicii mei rămaseră stingheri. Mă dusei la ei.

E uimitor să-ți vezi părinții încă tineri, în timp ce ai devenit tu însuți un bărbat care s-a însurat și are și un copil. Bunici încă vînjoși, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de ani, trăia cu o muiere și n-avea nici un viciu care să-i ruineze mintea și trupul și să-l facă să-și expună cu nerușinare acea muiere cum făceau cei bețivi sau stricați, muiere pe care n-o cunoștea nimeni. Se spunea, adică se știa de existența ei, dar nimeni în cartierul lui nu descoperise cine e… Mama îmi aruncă, o clipă, o privire pierdută, pe care tot într-o clipă o trimisei în adîncul sufletului, căci atunci eram prea tînăr și în plină înflorire, ca să-i surprind înțelesul. Abia azi iese la suprafață. „Ești tu, maică, fericit?” parcă mă întreba, cu intuiția extraordinară a mamelor, care au avut destul timp în viață să mediteze, mai ales ea, care se detașase de propriul ei bărbat, prin voința de a rămîne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau poate o îndoială: făcuse bine că îl alungase cînd vedea acum cu ochii ei că totul se învîrtea pe această lume în jurul iubirii și ceea ce înțelegeau oamenii prin asta, posesiune și nu dăruire? Citea în bucuria mea o adîncă supunere în fața acestei așa-zise iubiri? Citea în sufletul Matildei că strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era gîndul numai la ea?

Întinse mîna și mă mîngîie, iar eu îmi ferii obrazul, avînd în clipa aceea intuiția dorinței ei de a mă proteja. Dacă gîndul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund: „Nu mă cunoști, mamă? Sînt fericit în nefericirea mea!” Și rîsei: „Uite la mama, în loc să-și mîngîie nepoțica, ea tot pe mine vrea să…” „Maică, zise ea, ești tu vesel, dar parcă nu mai ești cum te știu eu.” „Păi cum să mai fiu? îi răspunsei. Am mai îmbătrînit.” „Muncești prea mult, zise, mai lasă cartea.” „Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, să tai frunză la cîini?” „Fii și tu ca alții, nu le mai pune pe toate la inimă! Nu-i vezi? Sînt grași și frumoși!” „Vrei să spui că eu sînt slab și urît?” Și mă dădui pe spate de rîs. „Nu că ești urît, dar ai cam slăbit…” „Și de unde știi tu, mamă, că le pun chiar pe toate la inimă?”

Nu-mi răspunse. Cum să nu știe? Scapă cineva de intuițiile mamei, care știe cum trăiești fără să fi aflat nimic de la nimeni? Sau prea puțin, de pildă ce vedea acum, veselia Matildei care nu-mi era adresată? O femeie trebuie să stea lîngă bărbatul ei și lîngă părinții acestuia, nu cum făcea ea acum, că i se auzea rîsul printre străini și la ei nu venea să-i întrebe măcar de sănătate… Mă uitai la Matilda insistent, privirile ni se încrucișară, ea înțelese, se scuză și veni la noi. Dar veselia i se stinsese. „Mama vrea să-și vadă nepoțica”, îi spusei. Matilda își trase mai aproape scaunul. „Adoarme greu, zise ea, are colici, o doare burta după alăptat și abia a adormit. Cînd se trezește, vă spun eu… Apoi către mine: Victor, am uitat să te întreb, să-i servim acum cu țuică, sau cînd ne așezăm la masă?” „Dacă mai durează, desigur…” „Mai durează puțin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd că s-a așezat la taclale cu Tamara, că văd că și ăsteia i s-a descleștat gura și o ține de vorbă.” „De ce nu-i spui?” zisei, gîndind: și tu de ce nu te duci s-o ajuți pe Ana? Tata se uită sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blînd deveni sever și tata se mișcă jenat de prostia pe care era gata s-o facă deschizînd gura.

Matilda se ridică și îi auzii glasul invitîndu-le pe Tasia și Tamara să vină cu ea, și ele săriră fără codeală. Băurăm țuici, aduse de Ana în mici păhărele de baccara. Marele Vasile se strîmbă și aruncă pe gît puținătatea aceea de lichid, punînd apoi mîna pe sticlă și înghițind alte trei la rînd. „Astea sînt pentru cucoane, zise el cu înțelegere, te pomenești că și la vin o să bem tot din de-astea, nițel mai mari! Eu o să trec drept bețiv.” „Apăcă eu știu că domnul Vasile nu este la el bețivu’”, zise Ana. „Știi tu, dar ce-o să zică lumea asta?” Avea dreptate, și eu băui unul și păstrai un al doilea să mai stau de vorbă cu ai mei. „Ce mai faci, bunicule, zisei, cum mai merge?” „Cum să meargă, zise el, aș mai trăi mult dacă n-ar fi bătrîna asta!”

Adică bunica. „Păi dar, zise ea, senină, dacă n-aș fi eu, te-ar mînca cîinii… Aoleo mă doare ici, aoleo stomacul, aoleo ficatul… Nici un pahar nu știe unde e. Odată i-am zis și eu: du-te și ia-l singur. Da’ unde e?, zice. În dulap, unde să fie. Da’ unde e un dulap, îl aud că zice și m-am închinat singură.” „Păi