— Chiar dacă vor distruge Berlinul cu ea?

Arthur clătină din cap:

— Nu vor face asta. O vor arunca undeva, ca să se vadă forța ei de distrugere, după care doar vor amenința cu ea. Iar nouă nu ne va rămâne altceva de făcut decât să capitulăm.

— Crezi tu?

— Cu siguranță. Americanii nu sunt monștri.

El veni alături de ea, însă Helene avu ciudatul sentiment că se afla foarte departe de el, la mii de kilometri. Șarpanta trosni, făcând liniștea care se așternuse între ei să pară și mai adâncă. Unul dintre becuri fila, dar în vremurile acestea era greu să faci rost de altul.

— Conducerea armatei chiar este tâmpită? întrebă ea când nu mai putu să suporte tăcerea.

— Chiar foarte, răspunse Arthur. Ia în considerare doar campania din Rusia – care practic nu a fost pregătită, a început mult prea târziu în vară, așa că oamenii au intrat în iarnă, și nu în iarna pe care o cunoaștem noi, ci în brutala iarnă rusească, în care este atât de frig, încât îngheață motorina în tancuri. Dar erau atât de îmbătați de succesele rapide din Polonia și Franța, încât s-au gândit că le va merge mereu așa. Și această vânzoleală de strategii! Mai întâi au pornit contra Leningradului, apoi în sud, apoi brusc împotriva Moscovei, și în loc de a menține pozițiile când a venit gerul, au atacat mai departe, pentru că trebuia să se rămână la un Blitzkrieg – un Blitzkrieg în Rusia! Ce glumă proastă! Rusia este o țară atât de vastă, inimaginabil de mare – de neimaginat și pentru Cartierul General al Führerului. Și ideea de a cuceri Moscova a fost o prostie. Nu avea sens. Era doar ca gest. În vremurile lui Napoleon o fi fost asta un important țel militar, dar astăzi? Stalin s-ar fi retras în Urali, mult dincolo de raza de acțiune a avioanelor de luptă germane. El zâmbi și adăugă: Dar pentru mine ar fi o nemărginită satisfacție dacă această brutalitate prostească va fi în sfârșit învinsă de inteligența științei.

Din nou se lăsă tăcerea între ei, pe care Helene nu o mai putu suporta. Se ridică și spuse:

— Trebuie să plec.

— Deja? Păcat, abia ai venit.

— Eu… mai am ceva de făcut. Am promis. Îl sărută fugar pe obraz. Hai, lasă-mă să cobor.

— Păcat, repetă el, dar fără ca buna dispoziție să îi pară afectată.

Abia pe drumul de întoarcere, pe un vânt puternic și umed, durerea din ea prinse forma unei fraze: Nu a spus că se va căsători cu mine, când se va termina războiul și viața va reveni la normal! Își amintea mereu fraza aceasta, de parcă mintea i se învârtea la nesfârșit în același loc, făcând-o să se gândească doar la discuția lor: nu, el nu sugerase nimic în acest sens. El se va bucura după război de o viață normală, în care ea nu apărea.

Helene pedala cu toată puterea, ba chiar se bucura că vântul i se împotrivea, făcând-o să lăcrimeze. Nu, ea nu voia ca războiul să se termine și nici nu tânjea după o viață normală. O viață normală care pentru ea însemna să rămână iarăși singură.

Astăzi nu îi venea să mai plece de la birou. Mereu schimba ordinea documentelor americane, le răsfoia pe unele pentru a douăzecea oară, apoi se uita pe fereastră și își spunea că era mai bine să aștepte ca vremea groaznică să se mai amelioreze.

Dar firește că vremea nu se ameliora și la un moment dat epuizarea îl făcu să pună capăt. Când portarul îi restitui telefonul, îl întrebă dacă se simte bine, Lettke îl asigură că totul este în ordine, doar că a muncit puțin mai mult, și după cum interlocutorul lui știa, toți trebuiau să dea totul pentru victoria finală. Da, desigur, răspunse portarul, care lăsa impresia că i se părea că este luat peste picior. El nu mai credea că Germania va putea câștiga războiul.

Lettke ajunse acasă ud leoarcă, se certă absent cu mama sa, care voia să o însoțească la un concert care avea loc sâmbătă la Stadthalle, ceea ce el nu voia, deoarece nu era pasionat de muzică și cu atât mai puțin de cea clasică. Plecă din bucătărie, făcu un duș scurt, după care se culcă și dormi buștean.

Dar gândurile luaseră doar o pauză, nu încetaseră să îl frământe. Dimineața își punea aceeași întrebare: Ce să facă acum? Dacă mergea la Adamek și îi înmâna documentele, va atrage atenția asupra lui, și numai de asta nu avea nevoie. Că doar de aceea se angajase într-un serviciu secret, ca să lucreze în secret. Dacă se prezenta la șef, ar fi fost luat la întrebări, cum dăduse de urma acestor documente, de ce o spionase tocmai pe această femeie, iar răspunsul adevărat nu ar putea să îl dea niciodată.

Pe de altă parte, dacă păstra tăcerea asupra întregii povești, urmările ar fi fost mai grave, mai ales dacă cineva descoperea că el, Lettke, avusese cunoștință de aceste chestiuni, dar nu spusese nimic. Asta l-ar duce în fața tribunalului pentru trădare sau ceva asemănător, judecătorii vor găsi un termen dramatic pentru așa ceva și foarte probabil va ajunge la închisoare, ceea ce mai mult ca sigur nu își dorea.

Și totuși, a treia cale nu exista. Sau cel puțin nu o vedea el. Oricum o lua, era în pericol.

Și colac peste pupăză cearta cu mama lui pe tema nenorocitului de concert continua.

— Reține că nu merg la acest concert, ridică el la un moment dat tonul.

— Atunci cel puțin ajută-mă să cumpăr bilete, îi ceru ea în cele din urmă cu acel ton plângăreț, pe care el îl resimțea ca o lamă de ferăstrău la baza craniului. Trebuie cumpărat telefonic și eu nu știu cum. Și nici nu înțeleg de ce nu pot să cumpăr de la casă un bilet pentru concert, ca mai înainte.

— Pentru că este mult mai simplu, mormăi el, și împreună cu ea făcu operațiunea, pe care ea ar fi