putut să o facă singură, dacă ar fi vrut: formă numărul indicat în anunț, bifă pentru câte persoane se solicită bilete și în final fu confirmată suma, exact atât cât era la o achiziție clasică. Atât.

— Și biletele? sări ea ca din gură de șarpe. Cum le primesc?

— Nu le primești! El își dădu ochii peste cap. Arăți doar telefonul, cineva pune pe el un dispozitiv de citire și respectivul află că ai plătit biletele și îți permite să intri.

Ea își privi cu scepticism telefonul învechit.

— Și așa merge acum?

— Așa merge de mult. Când am fost la cinematograf, la filmul acela cu Rühmann, pe care voiai să îl vezi… Cum îi spunea? Haina îl face pe om? La fel am procedat, nu îți amintești? Cât este de atunci?

— Acum mult timp. Am senzația că îți este rușine cu mama ta.

Acesta a fost momentul în care Eugen Lettke fu convins că îi crapă capul dacă mai stă acolo. Se ridică și își culese din mers pălăria și pardesiul.

— Unde te duci?

— Afară. Să iau o gură de aer. Nu mă aștepta cu masa, nu știu când mă întorc și oricum nu îmi este foame.

Și plecă imediat, fără să mai aștepte riposta ei de nesuportat.

Mersul pe jos îi făcu bine, deși vremea nu era plăcută. Trebuia cumva să scape de tensiunea ce îl stăpânea, trebuia să facă ceva care să îi oprească măcar temporar mașinăria gândurilor. Să facă o pauză. Ușor de zis, greu de făcut.

Fără să își dea seama, pașii îl purtară în centru, la gară, și dând curs primului impuls, cumpără un bilet pentru Erfurt. Departe de Weimar era un început. În timpul călătoriei se gândi la femeia descoperită la Erfurt cu care se culcase. Ce ar fi să o mai caute? Ar fi fost împotriva înțelegerii, de aceea îi repugnă ideea, dar din păcate în ultima vreme omisese să mai caute femei. Rezerva lui de material compromițător, odinioară atât de bogată, se golise.

O astfel de vânătoare necesita o temeinică pregătire și o introspecție, și în starea în care era numai de asta nu îi ardea.

Poate că va fi de ajuns să colinde puțin prin oraș, cu alte gânduri. Erfurt avea locuri interesante pe care le ignorase până acum – podul Krämerbrücke, piața Anger, domul…

Domul. Gândul de a vizita o biserică aproape îl însenină.

Ajunse la Erfurt la prânz și în piața gării simți miros de bucătărie și i se făcu foame. Ceea ce consideră a fi un semn bun, pentru că toată săptămâna suferise de lipsa apetitului și mâncase doar pentru că era vremea mesei și rațiunea îi cerea să își hrănească trupul. O poftă, fie și numai pentru o mâncare gustoasă, însemna un pas în direcția cea bună.

Se luă după miros și ajunse la un restaurant care nu îi făcu o impresie proastă, chiar dacă în lista afișată unele feluri erau tăiate, că doar era război. Dar fără îndoială că mai erau mâncăruri al căror miros îl ademenise, așa că luă loc la o masă.

Comandă friptură cu sos marinat, cu găluști din cartofi și varză roșie și o bere. Din ce animal era friptura preferă să nu afle. Găluștile trebuiau să fie mai mari, iar varza roșie era lemnoasă, dar mâncă totul cu mare poftă. Berii nu avea ce să îi reproșeze.

La masa alăturată discutau două femei plinuțe, una mai în vârstă și una mai tânără. Aveau în față doar câte un pahar cu apă minerală, lucru care patronului nu prea îi convenea, judecând după cum le privea. Dar restaurantul nu era aglomerat, așa că tolera situația.

După un timp femeia mai în vârstă își luă rămas-bun și plecă probabil la un tren. Cea tânără mai rămase și îi zâmbi lui Lettke, îi ură poftă bună și îl întrebă dacă friptura a fost gustoasă.

Lettke ezită, apoi aplecându-se către ea, îi spuse încet:

— Poate fi mâncată, dar mă tem că era de pisică.

Ea izbucni în râs.

— Ce contează dacă a fost bună, nu?

Femeia avea chipul de forma unei inimi, buze pline. Rochia cădea bine pe ea, dar în priviri avea ceva ca o foame profundă, poate chiar adevărată, ceea ce îl făcu pe Eugen Lettke să o întrebe:

— Îmi permiteți să vă invit la o bucată de pisică? Găluștele sunt foarte bune, deși cam mici.

Femeia clipi cochet și răspunse:

— Nu zic nu.

Veni la masa lui, el comandă și în timp ce așteptau, îl întrebă ce făcea la Erfurt. Îl văzuse venind dinspre gară și de aceea bănuise că nu este din oraș. Îi răspunse că vizita orașul, apoi sosi comanda și ea se oferi ca după ce mănâncă să îi arate ce era mai frumos în Erfurt.

— Cu plăcere, spuse Lettke, și o privi cum mânca pofticioasă.

Nu era una de profesie, dacă se lăsa plătită cu friptură cu sos marinat. Pe de altă parte, genul acesta de afacere avea avantajul că nu atrăgea atenția în datele de plăți de la Reichsbank.

Și de ce nu? Îl va ajuta să mai scape de tensiunea interioară și pe moment îi va mai abate gândurile, plus că nici urâtă nu era. Mai comandă câte o cafea la sfârșit, apoi se ridicară.

— Eu locuiesc în apropiere, îi spuse ea la ureche când îl luă la braț.

— Aha, zise Lettke și plecară.

El încercă să nu se gândească la cine pe cine dirija, ci la corpul ei plinuț și moale, pe care îl simțea alături. Își spuse că totul era în regulă, era exact de ce avea nevoie.

Pe o stradă lăturalnică, în fața ușii unei case, evident a ei, ea se aruncă de gâtul lui și îl sărută cu lăcomie, cu gura larg deschisă. Limba ei puternică și umedă arăta că ea era pregătită să primească mult mai mult decât un sărut.

— Mi-ai plăcut din prima clipă, spuse ea gâfâind la urechea lui. Hai la mine sus. Fac tot ce vrei, tot.

În acel moment pe Eugen Lettke îl cuprinse o aversiune, ba chiar