— Fratele meu Old Shatterhand are o mare putere asupra inimilor care-i stau în preajmă. Nşo-ci desigur că i-ar fi împlinit rugămintea şi de aceea vreau să i-o ascult şi eu. Cînd ochiul meu nu va mai vedea aceste două fiinţe moarte, atunci abia să se hotărască dacă Mississippi cu toţi afluenţii lui va duce spre apele mării sîngele popoarelor albe şi roşii. Am zis. Howgh!

Slavă Domnului! Izbutisem, cel puţin pentru moment, să evit o catastrofă cumplită. Drept mulţumire, îi strînsei mîna.

— Fratele meu roşu va vedea îndată că nu cer milă pentru vinovat; vreau să-l lovească pedeapsa cu toată greutatea şi necruţarea pe care fapta lui o cere. Nu trebuie să-i dăm răgazul să dispară. Să nu-i lăsăm nici un avans. Winnetou să-mi spună ce ar crede de cuviinţă în acest scop.

— Picioarele îmi sînt legate, vorbi el, întunecîndu-se iarăşi la faţă.

Datinile îmi poruncesc să rămîn lîngă morţii mei pînă vor fi înmormîntaţi. Abia după aceea pot merge pe drumul răzbunării.

— Şi cînd va fi înmormîntarea?

— Trebuie să ţin sfat cu războinicii mei. Fie că-i îngropăm aici, pe locul unde au murit, fie că-i ducem înapoi în pueblo, ca să se odihnească lîngă strămoşii lor. Dar şi în cazul cînd vor fi îngropaţi aici, pe loc, încă vor trebui cîteva zile pînă să împlinim ceremonia la înmormîntarea unui conducător atît de mare.

— Pînă atunci, ucigaşul ne scapă cu siguranţă!

— Nu. Pentru că nu pot să-l urmăresc personal, sarcina va reveni altcuiva. Fii bun şi spune-mi cum s-a făcut că ai venit încoace?

Acum, cînd era vorba de chestiuni concrete, Winnetou deveni calm ca de obicei. I-am povestit tot ce-l interesa; el rămase cîtva timp pe gînduri.

Deodată, auzirăm un geamăt venind din direcţia unde ziceau cei doi ticăloşi pe care îi credeam ucişi. Pe unul îl împuşcasem drept în inimă; celălalt, însă, fusese lovit ca şi Nşo-ci; mai era în viaţă şi tocmai se trezise. Ne privi nedumerit şi murmură nişte vorbe neînţelese.

Mă aplecai asupra lui şi-i strigai:

— Omule, vino-ţi în fire! Ştii în faţa cui te afli?

Îşi dădea în chip vădit osteneală să-şi amintească cele întîmplate, într-adevăr, ochii i se limpeziră oarecum şi-l auzii întrebînd în şoaptă:

— Unde... unde este... Santer?

— A fugit! I-am răspuns. Nu mă lăsa inima să mint un muribund, fie şi ucigaş.

— În... încotro?

— Asta nu ştiu; dar sper să mă lămureşti dumneata. Ceilalţi din grupul vostru sînt morţi şi nici dumitale nu ţi-au mai rămas decît cel mult cîteva minute de trăit. Sper că acum, în pragul morţii, te vei purta mai bine. Spune-mi, de unde e originar Santer?

— Nu... ştiu.

— Acesta e numele lui adevărat?

— Are... multe... multe nume.

— Cu ce se ocupă el de fapt?

— Nici... asta... n-o ştiu.

— Aveţi cunoscuţi prin apropiere, poate în vreun fort?

— Nu... pe nimeni.

— Încotro vă duceaţi, unde voiaţi să ajungeţi?

— Ni... Nicăieri. Bani... pradă...

— Eraţi, va să zică, tîlhari de meserie! Îngrozitor! Cum de v-a venit ideea să-i atacaţi pe aceşti doi apaşi şi pe fata care-i însoţea?

— Nug... nuggeţi.

— Dar n-aveaţi de unde să ştiţi despre nuggeţi!

— Voiam să... să ne luăm după...

Tăcu. Îi cădea nespus de greu să vorbească. I-am ghicit însă gîndul şi l-am întrebat:

— Aţi aflat că aceşti apaşi se pregăteau pentru o vizită în oraş şi aţi presupus că duc cu ei aur?

Confirmă din cap.

— Aţi hotărît deci să-i