— Exact. Se pregăteau să-l atace chiar aseară; de aceea nu prea aveau timp, nici chef să se ocupe de voi. Asta v-a salvat viaţa.

— Dar ce fel de viaţă!

— Ce-aţi spus? Nu înţeleg!

— Vreau să spun că e un calvar să n-ai asupra ta nici o armă, nici măcar un cuţit cu care să-ţi faci rost de vînat. De ieri dimineaţă ne-am hrănit doar cu rădăcini şi cu coacăze, iar aici, în prerie, nici atît. Daca nu veneaţi, cred că muream de foame. Pentru că, scuzaţi, ceva de-ale gurii, poate o bucăţică de carne, se va fi găsind, probabil, la dumneavoas-tră...

— Se găseşte. O să vă dăm. Şi acum, de fapt, în-cotro grăbeaţi?

— Spre fortul Wilke.

— Cunoaşteţi drumul?

— Nu prea, dar cred că am ghicit oarecum direcţia.

— Într-adevăr, aţi ghicit-o. Şi aveţi vreun interes special să ajungeţi la fort?

— Avem un interes cît se poate de serios. Va spuneam adineauri că noi, ăştia trei, am luat-o înainte ca să depistăm locul. Familiile noastre, venind din urmă, ne aşteaptă la fortul Wilke. Dacă ajungem acolo, am scăpat cu toţii de primejdie.

— Iată o coincidenţă fericită! Şi noi mergem exact în aceeaşi direcţie. În plus, ne aflăm în raporturi amicale cu garnizoana din fort. Dacă vreţi, facem drumul împreună.

— Da?... Ne îngăduiţi, sir?

— Cum de nu! Doar n-o să vă lăsăm aici la voia întîmplării!

— Dar nu avem cai; ni i-au luat indienii. Va trebui să mergem pe jos şi veţi pierde mult timp din cauza noastră.

— N-avem ce face. Acum staţi, odihniţi-vă. Să vă dăm şi ceva de mîncare.

Rollins nu părea deloc mulţumit de hotărîrea luată, înjură printre dinţi, apoi trăncăni ceva despre în-tîrziere şi despre caritatea noastră inutilă. Dar nu-l luarăm în seamă. Sărirăm din şa şi, după ce le dădurăm demîncare străinilor, ne culcarăm în iarbă. Nefericiţii drumeţi se ospătară cu poftă şi se odihniră cîteva ore. Apoi ne continuarăm drumul, reluînd direcţia de la care ne abătusem. Oamenii erau fericiţi şi dispuşi să mai sporovăiască, dar Winnetou şi cu mine nu ne arătam prea guralivi.

În ce-l priveşte pe Rollins, cei trei încercară zadarnic să-i dezlege limba. Era supărat foc şi, drept orice răspuns, îi repezea cu brutalitate. Faptul acesta îl scăzu şi mai mult în ochii mei. Omul îmi deveni şi mai antipatic. De aceea îl urmăream mereu, pe ascuns, cu privirea. Şi rezultatul acestei atente examinări se dovedi pe parcurs cu totul altul decît cel bănuit.

Aşa, de pildă, văzui că, ori de cîte ori se credea neobservat, un zîmbet ironic, satisfăcut şi răutăcios ii strîmba gura. Totodată, se uita pieziş, cercetător, la Winnetou şi la mine. Desigur că aici era un tîlc si încă unul primejdios. Atent, ca să nu bage de seamă, continuam să-l urmăresc. Din cînd în cînd, privirea i se întîlnea cu a celor trei străini care, repede şi-o mutau în altă parte, lăsîndu-mi totuşi impresia că ar fi înţeleşi între ei. Să fi fost oare tuspatru cunoştinţe vechi sau chiar asociaţi? Şi atitudinea ostilă a lui Rollins să nu fi fost decît o mască? Dar ce motive să-i fi determinat la un asemenea joc? Doar străinii aceştia ni se arătau plini de recunoştinţă! Ori mă înşelam?

Curios lucru! Identitatea, aş zice permanentă, de simţire şi de gîndire dintre apaş şi mine, se manifestă şi acum. Tocmai cînd meditam asupra constatărilor mele, Winnetou se opri, coborî de pe cal şi se adresă bătrînului Warton:

— Fratele alb a mers destul pe jos; să mai urce acum pe calul meu. Cred că şi Old Shatterhand va face la fel. Avem amîndoi picioare bune şi vom ţine pasul cu caii.

La început, Warton se prefăcu a nu accepta, dar pînă la urmă primi bucuros. Fiul său încalecă pe Swallow. S-ar fi cuvenit ca şi Rollins să-i ofere calul celui de-al treilea drumeţ. Dar n-o făcu. De aceea, pe parcurs, fiul şi nepotul lui Warton se folosiră cu schimbul de calul meu.

Mergînd pe jos, ne cream posibilitatea de a rămîne mai în urmă, fără a da de bănuit. Ne ţineam la oarecare distanţă, ca să nu fim auziţi şi, ca măsură de precauţie, vorbeam în graiul apaşilor.

— Fratele meu Winnetou nu şi-a cedat calul din mila, ci din altă cauză, începui eu.

— Old Shatterhand judecă bine, confirmă apaşul.

— I-ai observat cu atenţie pe cei patru?

— Văzîndu-te cam bănuitor, m-am apucat şi eu să-i urmăresc. Dar şi mai înainte băgasem de seamă unele lucruri.

— Ce anume?

— Fratele meu va ghici, desigur şi asta.

— Nu cumva e vorba de bandajele lor?

— Chiar aşa. Unul şi-a înfăşurat capul, celălalt braţul şi cică rănile astea ar proveni de la întîlnirca lor de ieri cu siucşii-okananda. Crezi că-i adevărat?

— Nu cred. Mai curînd mi se pare că nici n-au fost răniţi.

— Desigur, sînt teferi. Pînă acum am trecut pe lingă două ape şi ei nici gînd să stea să-şi mai răcorească rănile. Dar dacă nu sînt răniţi, înseamnă ca toată povestea cu okananzii e o minciună... Şi încă un lucru: te-ai uitat la ei cînd mîncau?

— Da. Au mîncat serios.

— Totuşi, prea puţin şi fără lăcomia unor oameni care, de ieri dimineaţă cică, nu s-ar fi hrănit decît cu rădăcini şi coacăze. Şi pe urmă, ei susţin că au fost ieri la Turkey-River. Dar gîndeşte-te: cînd au putut să bată atîta drum pînă aici?

— Asta n-o mai ştiu, nu cunosc distanţa.

— Doar calare dacă poţi s-o parcurgi atît de repede. Va să zică, ori au cai, ori n-au fost la Turkey.

— Hm! Să presupunem că au cai, dar atunci de ce ne-au minţit şi în seama cui şi-au lăsat animalele?

— Aflăm noi şi asta. Crede fratele meu că Rollins îi duşmăneşte într-adevăr?

— Ba eu cred că se preface.

— Am văzut şi cu: sigur că se preface. Se cunosc tuspatru. Poate că sînt chiar înţeleşi.

— Şi de ce tot jocul acesta? În ce scop?

— Greu de ghicit acum. Dar vom afla.

— Ce-ar fi să le spunem deschis bănuiala noastră?

— Nu e bine.

—?

— Purtarea lor poate avea altă pricină, fără nici o legătură cu noi. S-ar putea ca, în ciuda bănuielii noastre, oamenii