o scârbă ce îl subjugă cel puțin la fel de puternic cum îl subjugase foamea în piața din fața gării. Se smulse de lângă ea și trase cu putere aer în piept, pentru a nu vomita.

— Nu, izbucni el. Nu!

— Ce este? întrebă femeia cu ochii măriți de spaimă. Nu vrei? Nu îți face probleme. Tu ești căsătorit, hm…? Îți promit că totul rămâne între noi. Ne vom delecta amândoi, atât. Hai, hai, vino…

Pofta care emana din ea ca radioactivitatea din vechile desene care o zugrăveau pe Marie Curie la descoperirea radiului, acest nesaț de viață și senzualitate – toate acestea i se părură ca o mocirlă care îl trăgea spre ea cu mii de tentacule pline cu ventuze uriașe, umede, un monstru mucilaginos dintr-o lume a tenebrelor, care îl va înșfăca și îl va descompune în acid, dacă el va ceda măcar un pas. El respinse brațele întinse spre el, făcu un pas înapoi, apoi încă unul, se întoarse și se îndepărtă aproape alergând. O auzi strigând ceva în urma lui, nu o înțelese, dar nu erau vorbe de mângâiere.

Fugi, cumpără de pe telefon bilet pentru întoarcerea la Weimar și spre norocul lui prinse trenul care tocmai pleca. Urcă și pe când se îndepărta de Erfurt, Eugen Lettke se simți salvat.

Totuși ușurarea îi cam dispăru pe drum. Când ajunse la Weimar, i se părea că purta pe umeri o imensă greutate, care părea hotărâtă să îl facă una cu pământul. Respira cu greutate, picioarele îi erau grele, iar drumul până acasă părea că în absența lui devenise mai lung și mai epuizant.

Ce se petrecuse?

Nimic. Nu mai înțelegea ce sens avea viața lui acum, când știa că niciodată nu va putea să își ducă până la capăt răzbunarea. Tot timpul crezuse că el era cel care avea controlul, dar în realitate se implicase atât de mult în această campanie a răzbunării, încât îi devenise sclav. Răzbunarea lui preluase controlul și era hotărâtă să nu îl mai piardă.

Trebuia să facă altceva cu viața lui, cu totul altceva. Și era extrem de urgent să descopere ce anume.

•••

Helene se bucura că în sfârșit era luni și că putea să se refugieze la serviciu după un sfârșit de săptămână dedicat odelor ridicate lui Ludolf von Argensleben, pentru că acesta trimisese sâmbătă flori. Helene așteptase cu teamă să o sune, dar pentru că acesta nu o făcuse, în loc să fie ușurată, își făcuse griji că el se aștepta să îi telefoneze ea.

În plus, dormise prost, visase urât, că rătăcea pe străzi, că era singură și invizibilă, deoarece de câte ori întâlnea pe cineva, nu i se acorda nici cea mai mică atenție.

Nu mai ploua și nu mai era atât de frig ca în săptămâna ce trecuse. În mod ciudat în clădirea agenției era îngrozitor de cald și aerul era umed, de parcă acolo se puseseră la uscat mii de haine ude. Când Helene porni computerul, pe monitor apăru comunicarea că încălzirea centrală fusese dereglată din neglijență, dar că în cursul dimineții situația se va remedia. Nu existau motive de îngrijorare.

Pe Helene nu o mai preocupă chestiunea, ci se duse la Lettke. Acesta aranja în dosare documentele care erau inscripționate „Secret!”

— M-am mai gândit, începu ea, și cred că aveți dreptate. Trebuia să ștergem documentele americane, să distrugem extrasele și să uităm tot ce s-a întâmplat săptămâna trecută.

Lettke ridică din sprâncene.

— Și de ce credeți asta? întrebă el revenind la tonul arogant și distant dinainte.

— Trebuie să ne gândim că americanii au și ei spioni la noi. Încă nu există un proiect privitor la crearea acestei bombe și probabil că ei știu și își spun că nici nu avem nevoie să construim una. Dar dacă prezentăm mai sus aceste documente, cineva din guvern va hotărî că bomba trebuie construită înaintea americanilor, iar acest lucru va fi aflat de americani, care își vor zice că ei trebuie să se grăbească… și totul se va sfârși groaznic!

Avu senzația că se va prăbuși în sine auzind cât de fals îi sunau cuvintele și argumentele. Pentru că erau false. De fapt ea voia doar ca războiul să se încheie rapid. Dar așa ceva nu putea spune nimănui.

Lettke, care se oprise din activitatea lui, își reluă treaba și puse un fascicul deoparte…

— Iar eu am ajuns între timp la convingerea, spuse el, că dumneavoastră ați avut dreptate. Acesta este un moment în care noi nu trebuie să ne gândim la noi, ci la binele poporului nostru. Este datoria noastră ca germani să înaintăm conducerii ceea ce am aflat indiferent pe ce cale, cu convingerea că decizia pe care o va lua aceasta va fi cea corectă.

Helene îl privi descumpănită.

— Nu vorbiți serios…

— Practic asta, zise el punând palma pe fasciculele deja aranjate, este exact de ce are nevoie Adamek pentru a argumenta dreptul la existență o dată pentru totdeauna al agenției noastre. Pentru că aceasta este dovada incontestabilă că este mai bine ca două perechi de ochi independente una de alta să supravegheze dușmanul.

— Chiar vreți să faceți asta? Vreți ca aceste…, Helene arătă cu mâna spre documente, vreți să îi predați lui Adamek aceste instrucțiuni de construire a unei bombe care va distruge lumea?

Lettke confirmă.

— Deja am stabilit întâlnirea cu el. La ora unsprezece. Dacă doriți, puteți veni cu mine.

•••

Mai târziu, pe parcursul discuției cu Adamek, Lettke își spuse în gând: După asta se cunoaște o personalitate cu talent de conducător: șeful frunzări documentele, ascultă ce i se spunea și puse aceleași întrebări pe care și le puseseră și ei, doar că mult mai rapid. Adamek avu nevoie de mai puțin de patruzeci de minute ca să înțeleagă ceea ce ei înțeleseseră după aproape două zile.

— Dacă lucrurile stau astfel, spuse el în final, cu această descoperire dreptul la existență al agenției noastre va fi statuat pentru totdeauna, la fel și faptul că este mai bine să existe două servicii secrete independente unul de celălalt și concurente. Adamek își înălță capul,