lui. Imaginaţi-vă ce ciudă mă cuprinse cînd îi constatai dispariţia. Nu pierdui decît un moment, apoi, mai mult zburînd, mă avîntai prin văgăună. Pe aici mai puteam alerga cu toată viteza pentru că, datorită pietrişului, căutarea urmei ar fi fost inutilă. Dar jos, în vale, m-am oprit s-o caut. N-am izbutit din primul moment, pămîntul fiind aici încă prea dur. La vreo zece minute de drum, terenul se muia şi, de data asta, era mai uşor să recunoşti amprentele picioarelor şi copitelor.

Şi totuşi — ce dezamăgire! Puteam să caut mult şi bine, să-mi încordez la maximum atenţia, rezultatul ar fi rămas acelaşi: Santer nu trecuse pe aici. Probabil că părăsise văgăuna în alt loc, mai potrivit, undeva mai sus, unde, călcînd pe piatră, nu lăsa urme; altă ipoteză nu vedeam. Iată-mă, deci, descumpănit. Ce să fac? Să mă întorc şi să cercetez locul trecerii? Mi-ar trebui ore întregi pînă să găsesc vreun semn şi o astfel de întîrziere nu mi-o pot permite. E totuşi preferabil să mă duc în tabără şi să-mi iau de acolo oameni de ajutor.

Zis şi făcut. M-am angajat într-o cursă de rezistenţă cum încă nu încercasem pînă atunci. Dar am izbutit. Învăţasem de la Winnetou cum trebuie procedat ca să-ţi păstrezi suflul şi vigoarea: îţi laşi greutatea corpului pe un singur picior şi, cînd acesta oboseşte, o schimbi pe celălalt picior. Astfel poţi alerga ore întregi fără prea mari eforturi; dar e nevoie de plămîni puternici, sănătoşi.

Apropiindu-mă de ţintă, mă îndreptai mai întîi spre locul unde poposise Santer. Cei trei cai se mai aflau în pădurice. Ii dezlegai, mă săltai în spinarea unuia şi, ţinîndu-i de dîrlogi pe ceilalţi, pornii în trap spre tabără. Trecuse mult de amiază şi Sam mă întîmpină intrigat:

— Pe unde hoinăriţi, sir? Aţi pierdut masa de prînz şi eu... Tăcu deodată, măsură cu uimire caii şi continuă:

— Drace! Aţi plecat pe jos şi vă întoarceţi călare! V-aţi făcut cumva hoţ de cai?

— Asta nu. I-am capturat.

— Unde?

— Nu prea departe de aici.

— De la cine?

— Uită-te bine la ei! Eu i-am recunoscut imediat; şi dumneata, după cîte ştiu, ai ochi foarte buni.

— Am, nu zic ba. Mi-am şi dat seama din prima clipă ai cui sînt; numai că nu-mi venea să cred. Ăştia-s caii lui Santer şi ai însoţitorilor săi; dar unul e lipsă.

— Pe acela trebuie să-l mai căutăm, ca şi pe călăreţ, de altfel.

— Păi bine, cum...

— Ascultă, dragă Sam, îl întrerupsei, s-a întîmplat ceva foarte grav, foarte tragic. Trebuie să plecăm imediat de aici.

— Să plecăm? De ce?

În loc de răspuns, i-am chemat pe apaşi la mine. Lipseau cîţiva dintre ei. Celor prezenţi le-am împărtăşit ştirea morţii lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale. Se lăsă o tăcere adîncă. Vestea li se părea de necrezut, era prea monstruoasă. Le povestii atunci în amănunt cele întîmplate şi adăugai:

— Să-mi spună acum fraţii mei roşii: cine a prezis mai bine viitorul: Sam Hawkens, sau vraciul vostru? Inciu-Ciuna şi Nşo-ci şi-au găsit moartea, fiindcă au plecat fără mine, iar Winnetou trăieşte pentru că eu l-am salvat. Aşadar, ce aduce tovărăşia mea: viaţă sau moarte?

Nu se mai îndoiau de adevăr. Se iscă o larmă atît de mare, încît s-ar fi putut auzi la zeci de mile distanţă. Oamenii alergau ca înnebuniţi, îşi agitau armele şi, pentru a da durerii o expresie cît mai vie, îşi strîmbau feţele înfricoşător. Abia după o vreme glasul meu izbuti să se facă iarăşi auzit deasupra larmei şi vaietelor care păreau să nu se mai sfîrşească.

— Războinicii apaş