— Să plecăm, da, să plecăm! Strigară şi săriră pe cai.

— Tăcere! Ordonai din nou. Fraţii mei nu ştiu ce au de făcut. Am să le spun eu.

Se înghesuiau atît în mine, încît trebuia să mă feresc ca să nu fiu strivit. Dacă Santer ar fi fost acolo, l-ar fi rupt în bucăţi. Hawkens, Stone şi Parker stăteau tăcuţi deoparte. Ştirea tragică făcuse asupra lor o impresie zguduitoare. În sfîrşit, se apropiară. Şi Sam rosti:

— Mă simt ca năuc şi încă nu mă pot deprinde cu gîndul celor întîmplate. Groaznic! Înspăimîntător! Draga de ea, frumoasa şi buna fată indiană! A fost întotdeauna atît de delicată cu mine şi acum zace moartă! Ştiţi, sir, mi-e nu ştiu cum...

— Oricum ţi-ar fi, păstrează deocamdată totul pentru dumneata! Îi tăiai vorba. Mai întîi să-l găsim pe ucigaş. Vorbele sînt inutile.

— Well!. Sînt de aceeaşi părere. Ştiţi încotro a întins-o?

— Încă nu ştiu.

— Bănuiam. Nu i-aţi găsit urma. Dar cum s-o descoperim? Mi se pare imposibil sau, în orice caz, extrem de greu.

— Nu e deloc greu. Dimpotrivă.

— Credeţi? Hm! Vreţi să spuneţi că va trebui să urcăm sus, la văgăuna pe unde a cotit-o bestia? Complicată afacere!

— Nu e vorba de văgăună.

— Nu? Atunci sînt curios să aflu ce mai născociţi! Se întîmplă şi unui greenhorn să-i pice cîte o idee, totuşi...

— Mai tacă-ţi gura cu greenhorn-ul dumitale şi lasă glumele! N-am chef de baliverne acum! Îmi sîngerează inima!

— Glume? Helloo! Cine îşi închipuie că-mi arde de glumă îl pocnesc o dată de-l zbor pînă-n California! Dar nu înţeleg, sir, cum vreţi să-l găsiţi pe Santer, fără să cercetăm mai întîi locul unde i se pierde; urma?

— Doar spuneai singur că ar fi să căutăm mult şi bine. Şi chiar dac-am găsi vreo urmă, ar trebui să ne luăm după ea peste munţi şi văi şi prin pădure deasă; şi iarăşi ar dura prea mult. De aceea mă gîndesc să facem altfel. Uitîndu-mă atent la munţii aceia, îmi vine să cred că nu sînt legaţi într-un masiv unic, par mai degrabă izolaţi...

— Foarte adevărat. Cunosc ţinutul pe dinafară. Aici e şes, dincolo iar şes. Munţii ăştia nu ţin de un masiv; se înalţă aşa, răzleţi, în prerie deschisă.

— Prerie? Aşadar, e şi dincolo păşune?

— Da, jur-împrejurul munţilor.

— Uite, pe asta mă bizui. Santer poate să treacă fie peste munţi, fie printre munţi, cum îi convine. Faptul nici nu ne interesează. Dar odată ajuns în prerie, nu poate să nu lase urme.

— Se-nţelege, stimate sir.

— Ascultă mai departe. Alcătuim două grupe şi ocolim munţii, noi cei patru albi pe dreapta, iar pe stînga cei zece apaşi daţi mie de Winnetou. Ne întîlnim apoi dincolo şi vedem dacă vreuna din grupe a descoperit ceva. Sînt convins că ori unii, ori alţii vom găsi urma şi atunci, fireşte, ne ghidăm după ea.

Micul Sam mă privi chiorîş şi făcu o faţă cam bleaga.

— Lack-a-day! Cap sec ce sînt! Cum de nu mi-a trecut prin gînd asemenea soluţie?! E tot ce poate fi mai simplu şi mai sigur. În fond, e la mintea copiilor, dacă nu mă-nşel!

— Deci, eşti de acord, Sam?

— Absolut, sir! Alegeţi repede zece indieni!

— Am să aleg dintre aceia care au cai mai buni. Cine ştie cît va dura urmărirea banditului! Trebuie să luăm cu noi şi provizii destule.

Dumneata, Sam, spuneai că cunoşti