— Oricum, de două ceasuri tot e nevoie, chiar de-am merge cu toată viteza.

— Atunci, să nu mai zăbovim!

Mi-am ales zece apaşi, care se arătară foarte bucuroşi că sorţii căzuseră asupra lor; preferau să-l urmărească pe ucigaş decît să stea lîngă morţi şi să le cînte prohodul. Celorlalţi douăzeci le-am explicat în amănunt drumul care duce spre Winnetou şi ei plecară imediat într-acolo.

Fără întîrziere porniră la drum şi cei zece războinici aleşi de mine.

O luară pe stînga munţilor, într-un arc ce ocolea spre apus, pe cînd noi, albii, urma să ocolim munţii dinspre răsărit. După ce încălecarăm tuspatru, dădui fuga mai întîi la locul unde poposise Santer în cursul nopţii. Acolo căutai o întipăritură adîncă a copitei calului pe care îl folosisem şi îmi desenai pe hîrtie conturul ei exact. Sam Hawkens clătina sceptic din cap şi mă întrebă zîmbind:

— O fi şi asta treabă de expert topograf, să desenezi copite de cai?

— Nu. Dar pentru un westman adevărat nu strică s-o ştie.

— Pentru un westman? Şi de ce, mă rog?

— Îi poate fi de mare folos, la nevoie.

— În ce fel?

— Ai să vezi mai tîrziu. Dacă dau de o urmă de copită, o compar cu desenul meu.

— Ah, aşa! Hm! Just! Nu e rău! Şi pe asta o ştiţi din cărţi?

— Nu!

— Atunci, de unde?

— Mi-a venit, aşa, o idee...

— Va să zică, există şi idei care au plăcerea să intre în capul dumneavoastră? N-aş fi crezut, hi-hi-hi-hi!

— Pshawl Oricum, se simte mai bine în capul meu decît sub peruca dumitale!

— Bravo, bine spus! Interveni Dick Stone. Nu-i mai daţi voie să-şi ia nasul la purtare! Se vede de la o poştă cum îl depăşiţi în orice problemă!

— Ia mai taci! Îl repezi Sam cu mînie simulată. Ce te pricepi tu la păşit sau la depăşit? E o neruşinare să vă agăţaţi mereu de peruca mea! N-am s-o mai rabd!

— Şi, mă rog, ce-ai să ne faci?

— Ţi-o dăruiesc ţie. Scap de ea şi tu te delectezi cu gîndurile care zac dedesubt. De altfel, am recunoscut că ideea acestui greenhorn nu-i de lepădat. Numai c-ar fi trebuit să le dea şi celor zece apaşi, care ocolesc munţii pe cealaltă parte, o copie tot atît de frumoasă a copitei.

— Ar fi fost inutil, am răspuns.

— Inutil? Cum aşa?

— Nu s-ar pricepe să compare urma de copită cu acest desen. Sînt, oricum, înapoiaţi. Degeaba le-ai da pe mînă o asemenea schiţă. Şi apoi, sînt sigur că nu ei vor descoperi urma lui Santer.

— Să am iertare, eu susţin contrariul. Tocmai ei o vor găsi. E doar limpede ca lumina zilei că Santer o ia spre vest.

— Nu mi se pare chiar aşa limpede.

— Nu? Dar cînd ne-am întîlnit, nu mergea într-acolo? Înseamnă că apucă şi acum în aceeaşi direcţie.

— Nu prea cred. Aveam de-a face cu un individ rafinat; se observă şi din dispariţia lui. Şi-o fi spunînd că bănuim ceea ce bănuieşti dumneata şi că-l vom urmări în direcţia vest. De aceea va lua altă direcţie, probabil spre răsărit. E la mintea oricui.

— O fi. Pare plauzibil. Să sperăm că se va adeveri. Dădurăm pinteni cailor şi pornirăm prin prerie, avînd la stînga şirul acela de munţi fatali. Ne străduiam, fireşte, să călărim tot timpul pe teren moale unde Santer, dacă acesta i-a fost drumul, ar fi lăsat, desigur, urme. Ţineam ochii aţintiţi în jos şi cu cît călăream mai repede, cu atît mai atenţi trebuia să fim, ca nu cumva să ne scape cel mai mic indiciu.

Trecuse astfel o oră, apoi încă o jumătate