de oră. Aproape că încheiasem ocolul munţilor, cînd, în sfîrşit, zărirăm prin iarbă o dîră mai întunecată. Era urma unui singur călăreţ, probabil chiar a celui în cauză. Descălecarăm. Făcui cîţiva paşi de-a lungul dîrei, căutînd să descopăr o amprentă mai vizibilă. Izbutii s-o găsesc. O comparai atent cu schiţa mea şi contururile se suprapuseră atît de exact, încît nici îndoială nu putea fi că Santer trecuse pe aici.

— Un desen ca ăsta e, într-adevăr, foarte practic, îşi dădu Sam cu părerea. Am să bag la scăfîrlie.

— Da, s-o ţii minte! Sublinie Parker. Şi să mai ţii minte ceva!

— Ce?

— Că am ajuns şi ziua aceea cînd profesorul, cum ţi-a plăcut să te crezi, învaţă de la elevul său.

— Vrei cu orice preţ să mă necăjeşti, bătrîne Will? Dar n-o să-ţi meargă, dacă nu mă-nşel, hi-hi-hi-hi! Se porni Sam pe rîs. E o cinste pentru profesor dacă elevul său, datorită educaţiei primite, ajunge să-l întreacă în iscusinţă şi deşteptăciune. În ce te priveşte, bineînţeles că trebuie renunţat dintru început la orice speranţă. Ani de-a rîndul m-am căznit să scot din tine un westman şi degeaba. Nici n-ai să fii în stare să uiţi ceva la bătrîneţe, pentru că nu ţi-a intrat nimic în tigvă cît ai fost tînăr.

— Ştiu, ştiu! Acuma mi-ai zice mie greenhorn, că te usuci fără cuvîntul ăsta, dar Old Shatterhand, după cum vezi, te-a înfundat.

— Păi, ce-ţi închipui că eşti, dacă nu un greenhorn sadea?! Şi bătrîn pe deasupra! Ar trebui să intri în pămînt de ruşine că un tinerel ca ăsta te-a depăşit considerabil, dacă nu mă-nşel!

Cu tot acest duel verbal, căzurăm repede de acord că urma lui Santer nu era mai veche de două ceasuri. Ne-am fi luat imediat după ea, dar eram nevoiţi să-i aşteptăm pe cei zece apaşi. Din păcate, am pierdut astfel încă trei sferturi de oră. L-am trimis pe unul din apaşi la Winnetou, pentru a-l înştiinţa că am găsit urma căutată; curierul putea să rămînă apoi lîngă tînărul său şef; după care, ne continuarăm drumul în direcţia est.

Fiind toamnă tîrzie, nu ne mai rămîneau decît cel mult două ore pînă la căderea serii; trebuia să ne grăbim şi să înaintăm cît mai mult pe lumină, căci noaptea, pe întuneric, aveam să stăm locului.

Nu puteam călări mai departe, fără să observăm urma.

În schimb, era de presupus că Santer, bănuind că e urmărit, va folosi toată seara şi chiar noaptea ca să se depărteze cît mai mult.

Ne aştepta deci a doua zi drum lung, nu glumă şi îngreuiat de necesitatea de a fi mereu atenţi la urme, în timp ce Santer putea goni cu toată viteza. Totuşi, călărind o noapte întreagă, banditul avea să obosească şi să caute, în sfîrşit, un răgaz de odihnă pentru sine şi pentru cal. Deci, o împrejurare care egala oarecum şansele ambelor părţi.

Muntele pe care Winnetou şi tatăl său îl denumiseră "Nugget-tsil", dispăru curînd în spatele nostru. Aveam acum în faţă preria întinsă, acoperită mai întîi de tufişuri, apoi numai de iarbă din ce în ce mai uscată. Urma se vedea perfect. Santer călărise de zor şi copitele calului lăsaseră amprente adînci.

Cînd începu să se întunece, descălecarăm; mergînd pe jos, urma era mai lesne de observat decît de pe cal. Ne continuarăm drumul pînă nu se mai desluşea nimic. Atunci ne-am oprit; din fericire nimerisem iarăşi într-o păşune cu ierburi grase. Caii aveau, deci,