Noaptea era foarte răcoroasă; oamenii se trezeau mereu din somn din cauza frigului. Eu, unul, oricum n-aş fi putut dormi. Moartea tragică a lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale mă ţinea treaz şi, dacă închideam ochii pentru o clipă, vedeam parcă în faţa mea cele două trupuri însîngerate şi îmi părea că aud ultimele cuvinte rostite de Nşo-ci. Mă mustram pentru faptul că nu fusesem destul de prietenos cu dînsa şi că, în discuţia cu tatăl ei, nu mă exprimasem cu mai multe menajamente. Mi se părea că, prin purtarea mea, i-am grăbit într-un fel moartea.

Către dimineaţă se făcu şi mai frig şi mă sculai ca să-mi dezmorţesc oasele. Sam Hawkens mă zări şi întrebă:

— Aţi degerat, stimate sir? Nu strică să vă puneţi în culcuş o încălzitoare. Greenhorn-ii obişnuiesc să care cu ei asemenea lucruri.

Halal de vechiul meu surtuc! Nimic nu pătrunde prin el, nici săgeata, nici frigul. Vreţi să vi-l împrumut? Hi-hi-hi-hi!

Din pricina frigului, eram cu toţii în picioare încă înainte de revărsatul zorilor şi, cum se făcu puţină lumină, încălecarăm şi pornirăm mai departe. Caii erau destul de odihniţi, deşi tremuraseră un pic în timpul nopţii. Simţeau şi ei nevoia să se încălzească şi o zbughiră la drum fără să mai aştepte îndemn.

Călăream încă în prerie. Totuşi, terenul începea să se vălurească.

Pe dîmburi iarba era vlăguită şi uscată, în timp ce jos creştea iarba verde şi fragedă. Din cînd în cînd, dădeam peste cîte o baltă, opream caii şi-i adăpam.

Dacă pînă atunci urmele se înşiraseră aproape exact în direcţia est, iată că pe la ceasul amiezii ele cotiră spre sud. Observînd schimbarea, Hawkens se arătă îngrijorat.

— Dacă e aşa cum bănuiesc, atunci toată osteneala noastră e în zadar.

— Ce vrei să spui?

— Individul e şiret. Parc-ar avea intenţia să se refugieze la kiowaşi.

— Nu face el una ca asta.

— Şi de ce nu? Credeţi că de dragul dumneavoastră o să ne aştepte aici, în prerie şi o să se lase luat ca din oală? Ce vă închipuiţi? Face omul tot ce poate ca să se salveze. Doar n-o fi fost orb ca să nu observe că avem cai mai buni decît gloaba lui! Şi uite aşa, temîndu-se că-l vom ajunge din urmă şi-a pus în gînd să caute adăpost la kiowaşi.

— Şi ce crezi, îl vor primi cu braţele deschise?

— Fără îndoială! N-are decît să le spună că i-a ucis pe Inciu-Ciuna şi pe Nşo-ci şi-l vor întîmpina cu urale. Haide să-i dăm drumul înainte, poate îl găsim pînă deseară.

— Ia stai niţel; cît de veche să fie urma asta?

— N-are importanţă. El a trecut pe-aici în cursul nopţii. Trebuie să descoperim locul unde a poposit. Atunci vom şti mai precis cît de veche e urma. Cu cît s-a odihnit mai mult, cu atît mai repede îl ajungem.

Abia pe la amiază găsirăm locul unde poposise Santer. Se vedea că şi gloaba lui se culcase pe jos de osteneală; de altminteri, după felul cum se înşirau urmele, ghicisem încă dinainte starea de oboseală a calului. Probabil că nici Santer nu fusese mai puţin istovit, căci noile semne lăsate de trecerea sa existau de cel mult două ceasuri; se vede că-şi prelungise peste măsură somnul. Recuperasem deci avansul pe care banditul îl dobîndise asupra noastră în cursul nopţii. Ba ne aflam chiar cu o jumătate de oră mai aproape de el decît fusesem la începutul urmăririi.

Semnele duceau din ce în ce mai sigur spre sud. Părea că Santer a părăsit ţinutul Canadian River-ului cu inten