class="t9">ţia de a se îndrepta spre Red River. Mînam caii la galop şi nu-i lăsam decît arareori să răsufle; ne pusesem în gînd să-l ajungem pe Santer, dac-ar fi fost posibil, încă înainte de căderea nopţii.

După-amiază — iarăşi preria verde şi mai tîrziu iarăşi tufăriş. Dacă apreciam exact urmele, însemna că distanţa dintre noi şi Santer nu putea să întreacă o jumătate de ceas. În faţa noastră linia orizontului începea să se întunece.

— Acolo e pădure, mă lămuri Sam. Bănuiesc că ne vom întîlni şi cu un mic afluent al lui Red River. Ar fi fost preferabil să ne continuăm drumul prin prerie.

Fireşte că ar fi fost preferabil. În savană ai toată priveliştea deschisă, pe cîtă vreme în pădure e primejdios, te poate pîndi inamicul.

Or, în graba noastră, ar fi fost imposibil să facem explorări şi controluri prealabile.

Sam avusese dreptate. Dădurăm într-adevăr de o albie, dar aproape seacă; numai cîte o băltoacă ici şi colo. Malurile erau străjuite de tufăriş şi de copaci; nu era propriu-zis o pădure, ci mici pîlcuri de copaci, izolate între ele.

Spre seară ne apropiasem atît de mult de fugar, încît ne aşteptam să răsară din clipă în clipă înaintea noastră. Ne continuarăm drumul cu rîvnă sporită. Eu călăream în faţă, căci dereşul meu se păstrase mai bine şi mai în putere decît ceilalţi cai. În plus, eram mînat de un imbold aparte. Mă obseda priveliştea celor două victime şi doream să-l prind cu mîna mea pe criminal. Nu era ceea ce se cheamă furie sau sete de răzbunare, ci pur şi simplu o nevoie imperioasă de a-l vedea pedepsit pe ucigaş.

Călărirăm în continuare printre pîlcurile de copaci înşirate pe malul stîng al albiei. Ajuns la capătul lor, observai că urma se abătea prin albia seacă, spre dreapta. Mă oprii niţel ca să le dau de ştire celorlalţi. Şi asta spre norocul nostru! Căci în clipa aceea de aşteptare, ochii mei, rătăcind deasupra albiei, făcură o descoperire care mă obligă să mă ascund în grabă după un pîlc de copaci.

Pe malul opus, la numai vreo cinci sute de paşi de noi, creştea o altă pădurice. Acolo, nişte indieni îşi plimbau caii. Hălci de carne atîrnau în curelele întinse pe pari. Dacă mai înaintam puţin, doar cît o lungime de cal, indienii m-ar fi zărit. Descălecai, avertizîndu-i pe oamenii noştri de situaţia în care ne aflam.

— Kiowaşi! Stabili unul dintre războinicii lui Winnetou, care ne însoţeau.

— Da, kiowaşi, confirmă Sam. Probabil că Santer ăsta se are bine cu dracul, de l-a ajutat să-şi găsească în ultima clipă asemenea refugiu. Îmi şi lungisem degetele să-l prind! Dar nici aşa nu trebuie să ne scape!

— Nu sînt prea numeroşi kiowaşii, observai eu.

— Hm! Noi îi vedem numai pe ăştia de dincoace de copaci; mai încolo s-ar putea să fie şi alţii. Au vînat şi acum prepară carnea, o usucă.

— Ei, ce facem, Sam? Ne întoarcem, o ştergem cît mai departe?

— Nici gînd! Stăm aici!

— Dar e primejdios!

— Deloc!

— S-ar putea ca vreunul să treacă pe malul nostru.

— Nu fac ei treburi din astea. Precum vedeţi, sînt dincolo; mai tîrziu se întunecă şi nu le mai arde să-şi părăsească tabăra.

— Totuşi, cu cît sîntem mai precauţi, cu atît mai bine.

— Şi cu cît ne speriem mai tare, cu atît sîntem mai greenhorn-i. Vă declar că aici, lîngă kiowaşii ăştia, ne aflăm în siguranţă ca la New York. Nici nu visează ei să treacă dincoace; în schimb, le vom face noi o vizită. Pun eu mîna pe Santer, de-ar fi să-l scot dintre o mie de kiowaşi!

— Astăzi, dragă Sam, judeci exact cum îmi reproşai că aş face eu, adică uşuratic.

— Cum? Ce?