Uşuratic? Sam Hawkens uşuratic? Îmi vine să rîd, hi-hi-hi-hi! Nu mi-a mai spus-o nimeni. Păi bine, sir, dumneavoastră care nu vă speriaţi de nimic şi-l luaţi pe ursul grizzly în vîrful cuţitului, de ce, mă rog, teama asta subită?

— Nu e teamă, ci prudenţă. Ne aflăm prea aproape de inamic.

— Prea aproape? Ridicol! S-ar cuveni să ne mai apropiem niţel.

Aşteptaţi numai să se întunece!

Nu-l prea înţelegeam pe Sam în ziua aceea; era altfel ca de obicei.

Moartea "frumoasei şi bunei fete indiene" îl revoltase în aşa măsură, încît tînjea după răzbunare. Apaşii îi împărtăşeau părerea; Parker şi Stone erau şi ei de partea lui. Aşadar, nu mă mai puteam opune.

Priponirăm caii şi ne aşezarăm, aşteptînd căderea întunericului.

Ce-i drept, kiowaşii nu trădau nici un fel de nelinişte. Călăreau, alergau în loc deschis, se strigau pe nume, într-un cuvînt, se purtau firesc, ca şi cînd s-ar fi aflat acasă la ei şi la adăpost de orice pericol.

— Vedeţi şi dumneavoastră că nu le pasă de nimic! Reluă Sam.

Nu-i preocupă nici un gînd rău.

— Numai să nu te-nşeli!

— Sam Hawkens nu se înşală!

— Pshaw Aş putea să-ţi dovedesc contrariul. Am un fel de presimţire că dumnealor se prefac.

— Presimţire! Numai babele au presimţiri. Notează asta, onorabile sir! Şi în ce scop s-ar preface?

— Ca să ne atragă în cursă.

— Absolut inutil! Ce nevoie au de momeală? Doar ne ducem oricum la ei.

— Admiţi că Santer e acolo?

— Fireşte. Ajungînd la mal, i-a zărit dincolo şi a trecut albia, ca să se adăpostească sub ocrotirea lor.

— Şi nu crezi că le-a povestit cele întîmplate şi le-a explicat motivul pentru care caută ocrotire?

— Ce întrebare! Bineînţeles că le-a povestit!

— Şi nu le-a spus oare că urmăritorii sînt pe aproape?

— Fie şi aşa.

— În acest caz, mă miră grozav că n-au luat nici o măsură de prevedere.

— De ce să vă mire? Doar nu-şi închipuie că sîntem chiar atît de aproape; ne aşteaptă să sosim abia mîine. Lăsaţi, cum se întunecă, mă strecor dincolo şi văd cum stau lucrurile. Pe urmă, ştim ce avem de făcut. Musai să pun mîna pe Santer!

— Fie, dar te însoţesc şi eu.

— Nu-i nevoie.

— Ba cred că e nevoie.

— Cînd Sam Hawkens se duce în recunoaştere, nu-i trebuie nici un ajutor. Nu vă iau cu mine. V-am dibuit eu cine-mi sînteţi cu omenia dumneavoastră fără noimă. Vă bate, probabil, gîndul să-l lăsaţi în viaţă pe ucigaş.

— Nici prin vis nu mi-ar trece!

— Haide, nu jucaţi teatru!

— Spun exact ceea ce gîndesc. Vreau şi eu să punem mîna pe Santer, să-l prindem viu şi să-l predăm lui Winnetou. Dar dacă nu va fi cu putinţă şi voi vedea că nu există altă cale, atunci am să-l împuşc în cap. Poţi să fii sigur de asta!

— Păi, tocmai! O să-l împuşcaţi! Adică să-l scutiţi de tortură. În fond, nici mie nu-mi plac asemenea privelişti, dar mişelului ăsta îi doresc din toată inima o moarte cumplită. De aceea îl prindem şi-l ducem lui Winnetou. Dar mai întîi trebuie să ştim cîţi kiowaşi se află dincolo; nu încape îndoială că sînt mai mulţi decît se văd.

Am preferat să tac, pentru că vorbele lui puteau să redeştepte neîncrederea însoţitorilor noştri apaşi. Nu uitau, desigur, că intervenisem pentru Rattler şi puteau crede că am şi acum aceleaşi intenţii.

Mă prefăcui, deci, că accept ideea lui Sam şi mă lungii jos, lîngă calul meu.

Soarele scăpătase de mult şi se lăsa noaptea. Dincolo, kiowaşii aprinseseră cîteva focuri. Flă