Faptul contravenea practicilor pline de prudenţă ale indienilor şi-mi întărea convingerea că totul nu era decît un şiretlic. Căutau să ne legene în iluzia că nimeni n-ar bănui prezenţa noastră şi că-i puteam ataca prin surprindere. Dacă am fi făcut-o, atunci am fi păţit-o rău de tot.

Chibzuind astfel, mi se păru deodată că aud un zgomot care nu provenea de la ai noştri; venea parcă din spatele meu. Dar acolo nu se afla nimeni, fiindcă mă culcasem chiar la margine. Trăsei cu urechea: zgomotul se repetă. Îl auzeam clar. Era ca un foşnet de frunze tari, uscate, sunînd ca şi cum ai smulge paiele dintr-un snop. Parcă nu se mişcau nişte ramuri netede, ci mai degrabă vrejuri aspre, ghimpoase, ca de mărăcini.

Acest amănunt îmi spuse numaidecît încotro să-mi îndrept atenţia, în spatele meu, lîngă trei copaci învecinaţi, se afla o tufă de mure din care, probabil, fusese mişcată o crenguţă. Putea fi vorba de vreo vietate măruntă, dar situaţia în care ne găseam cerea precauţie. Şi dacă era un om? Trebuia, deci, să văd, să mă conving. Să văd? În bezna asta? Da, totuşi!

Am mai spus că dincolo, la kiowaşi, ardeau focuri puternice. Ce-i drept, lumina nu răzbătea pînă la noi, dar privind în direcţia focurilor, nici un obiect care s-ar fi interpus nu putea să-mi scape de sub observaţie. Numai că, pentru aceasta, trebuia să mă furişez de partea cealaltă a tufei de mure. Mă ridicai deci de la locul meu şi mă prefăcui că mă plimb alene, dar nu în direcţia vizată. Îndepărtîndu-mă suficient, făcui un ocol şi mă apropiai de pădurice, dinspre partea care-mi convenea. Apoi mă culcai pe burtă şi începui să mă tîrăsc încet, încet de tot — nevăzut nici măcar de ai mei — pînă la tufa de mure... într-adevăr, chiar de acolo venea zgomotul.

Un indian stătuse pitulat în tufiş şi se pregătea tocmai să se tragă îndărăt... Cît pe-aci să-şi ducă la capăt manevra. Mai rămăsese în tufiş numai cu capul, cu un umăr şi cu un braţ.

Mă strecurai pînă în spatele lui. Omul ieşea tot mai mult la iveală, îşi eliberă umărul, apoi gîtul şi capul. Atunci mă proptii în genunchi, îl apucai cu mîna stîngă de gît şi-i repezii doi-trei pumni în cap; omul căzu în nesimţire.

— Ce-a fost asta? Îi întrebă Sam, dincolo, pe tovarăşii săi. N-aţi auzit nimic?

— O fi tropăit calul lui Old Shatterhand, răspunse Dick.

— Dar unde-i el, că nu-l văd. Nu cumva să se apuce iar de prostii!

— Prostii? El? Nici n-a făcut, nici n-o să facă vreuna.

— Oho! E în stare să se furişeze la kiowaşi ca să-l scape de la moarte pe Santer!

— Nu-ţi fie teamă. Mai curînd îl sugrumă decît îl scapă. Moartea celor două fiinţe dragi l-a tulburat profund; trebuie s-o recunoşti şi tu.

— Mă rog. Dar cînd m-oi duce să-i iscodesc pe kiowaşi, nu-l iau cu mine. De altfel, nici nu mi-ar fi de ajutor. Am de gînd să-i număr şi să cercetez terenul; pe urmă, hotărîm cum şi în ce fel să-i lovim.

La drept vorbind, ca greenhorn se descurcă el cîteodată binişor; dar ca să se apropie de kiowaşi, pe o asemenea flăcăraie, asta îl depăşeşte.

Kiowaşii ştiu doar că vom veni, sînt atenţi şi stau cu urechile pe noi.

Numai un westman calificat se poate apropia fără a fi dibuit. Pe Old Shatterhand, însă, l-ar auzi şi l-ar observa la prima mişcare.

Atunci mă ridicai în picioare şi mă apropiai iute de el:

— Te cam înşeli, dragă Sam! Credeai că sînt plecat şi iată-mă aici. Nu-i aşa c