și de ce mi-era frică se și întîmplă: dădui peste o bucată de carne moale, care îmi făcu greață. Nu ezitai și o pusei alături în farfurie. Am observat un lucru curios, ce poftă de mîncare ai acasă și cum e cu această poftă cînd ești invitat: o foame neașteptată te apucă la alții, în timp ce acasă, cu musafirii, totul ți se pare desapetisant. Clara mîncă totul, ca și ceilalți, în afară de Micu, care răscoli salata ca și cînd ar fi căutat ceva în ea și, în fapt, o lăsă așa, fără măcar s-o guste. Apoi Ana și Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el. „Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva nevastă-ta?” îmi șopti totuși bunicul. „Nu știu, zisei, cred că nu.” Îmi sorbii bulionul, care mi se păru sălciu, și în sfîrșit ni se aduse purcel la cuptor cu piure de cartofi și salată verde. Piureul era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o știam eu, iar cînd gustai din curcan, zadarnic îl mestecai insistent, era ațos, bătrîn, nu se lăsa tăiat de măsele. Totuși musafirii noștri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, repetă purcelul. Se angajase într-o discuție cu marele Vasile despre Hotărîrea din iunie ’48 a plenarei C. C. cu privire la înființarea primelor cincizeci de gospodării agricole colective pe țară. Vorbea cu aceeași pasiune intelectuală ca și despre Platon. „După părerea mea, zise el, sînt premature, dacă nu chiar ideea în sine e greșită.” „Ideea în sine nu e greșită, zise marele Vasile, randamentul în agricultură e strîns legat de o mecanizare a acesteia. Să vă dau un exemplu: toamna trecută a fost cam secetă, pămîntul era tare și țăranii au așteptat o ploaie care n-a venit. Pînă la urmă au arat, dar ce brazdă poate să scoată doi cai sau chiar doi boi? Grîul a ieșit slab, cu spicul mic, producție sub o mie de chile la hectar. Ce-am făcut noi la gospodăria noastră de stat? A plouat, n-a plouat, am băgat tractoarele adînc și am spart crusta groasă, am semănat normal. Bobul a stat liniștit în pămînt și cînd a venit ploaia l-a găsit acolo și a răsărit normal și des. Rezultatul: patru mii de chile la hectar; același pămînt, aceeași sămînță, aceleași condiții climaterice. O singură deosebire, tractorul!” „E evident că nimeni nu se gîndește, așa cred cel puțin, că țăranul o să-și îndemne boii să se repeadă cu coarnele în tractor, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizație țărănească și întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, dacă e însoțit de ideea unei agriculturi colectiviste. E obligatorie această idee?” „E obligatorie, strigă Vasile. Tractorul nu poate lucra decît pe întinderi mari.” „Ei, cît de mari pot fi, într-o țară cu un relief atît de variat? Asta e valabil pentru Rusia, pentru Statele Unite, pentru Canada, țări cu întinderi uriașe de pămînt, dar la noi, pe lîngă faptul că nu avem astfel de întinderi, cel puțin o treime din teritoriu e compus din dealuri și munți. În această treime colectivizarea și tractorul n-au ce căuta. Rămîn cele două treimi. De ce ar fi absurd să li se vîndă țăranilor tractoare și să-și muncească mai departe pămîntul cu ele? Cum e în Franța și Olanda? Olandezul, fără să fie colectivizat, produce cantități considerabile de lapte, brînză și carne, în timp ce e îndoielnic că ar produce mai mult, dimpotrivă, ar intra într-o depresiune și penurie cronică dacă s-ar colectiviza și iată de ce: inițiativa pentru sine cînd trebuie să produci lucruri atît de variate și care cer atîta grijă, cum ar fi verdețurile, legumele, carnea de toate soiurile, toată gama de produse care dacă sînt de calitate ne fac viața atît de plăcută, în etapa actuală a civilizației noastre, inițiativa pentru sine e mai productivă decît inițiativa pentru toți. E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai vorbim că eșecul unei inițiative pentru sine e mic, neînsemnat, în timp ce eșecul tuturor, dispărînd grija individuală pentru vite de pildă, dar și pentru rest, e catastrofal. Legea unirii forțelor, în mod paradoxal, n-ar mai funcționa, fiindcă oamenii răspund la chemare și se unesc doar în fața primejdiilor, inundații (chiar cazul Olandei, care și-a construit cunoscutele diguri în fața mării), foc, secetă generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se întorc în ei înșiși și doresc să trăiască așa cum le place, să se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea unui cîștig care ar fi măsura efortului depus și nu să depună un efort în pagubă, fiindcă, să fim atenți, degeaba ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă alții ar sta și ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă sau mediocră și valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte cuvinte, cel sîrguincios va trebui să cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturos, care prin puturoșenia lui ar lovi în întreaga colectivitate. Cu alte cuvinte, am ieși din domeniul implacabil al necesității, care silește un om liber să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii umane în care această amenințare ar dispărea; rezultatul: sărăcie generalizată, demoralizare pentru cei vrednici, care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă căutîndu-și alte rosturi, și bunurile pămîntului vor zace neculese pe cîmp… Nu pot să prevăd mai mult consecințele care ar decurge: economie în dezordine, măsuri menite să cîrpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica măsură, aceea de a se recunoaște un eșec și a se reda oamenilor inițiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneți că producția pe care o dă pămîntul ar ajunge cu timpul la fel de sigură și automatizată ca și aceea a unei uzine și că doar un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în agricultură, restul vor fi absorbiți în construcții și în noi uzine… recunosc, ar fi maximum de progres și chestiunea țărănească s-ar închide. Dar pînă atunci cîteva generații vor suferi și cine ne