închis de cealaltă parte a rîului Orinoco, pentru că grănicerii îi dăduseră un purgativ și îl puseseră pe o oală de noapte care se umpluse de excremente cu diamante. Acel bordel autentic, cu patroana lui maternă, era lumea pe care Aureliano o visase în timpul îndelungatei sale captivități. Se simțea atît de bine, atît de aproape de acordul perfect, încît nici nu se gîndi la alt refugiu în după-amiaza în care Amaranta Ursula îi sfărîmă toate iluziile. Se duse acolo cu intenția de a se ușura prin cuvinte, pentru ca cineva să-i desfacă nodurile care-i apăsau pieptul, dar nu reuși decît să sloboadă un plîns fără sfîrșit, fierbinte și reparator, pe genunchii lui Pilar Ternera. Ea îl lăsă să isprăvească, scărpinîndu-l în cap cu vîrful degetelor, și fără ca el să-i fi dezvăluit că plînge de dragoste, ea recunoscu de îndată lacrimile cele mai vechi din istoria omenirii.

— Bine, micuțul meu, zise ea, consolîndu-l. Spune-mi acum cine este.

Cînd Aureliano îi spuse, Pilar Ternera izbucni într-un rîs profund, vechiul ei rîs expansiv care ajunsese să semene cu gunguritul porumbeilor. Nu exista în inima unui Buendía nici un mister pe care ea să nu-l poată pătrunde, căci un secol de cărți și de experiență o învățase că istoria familiei nu era decît un angrenaj de repetiții inevitabile, o roată turnantă care ar fi continuat să se învîrtească în veci, dacă n-ar fi fost uzura progresivă și iremediabilă a osiei ei.

— Nu te necăji, îi zise ea surîzînd. Oriunde s-ar afla în clipa aceasta, ea te așteaptă.

Erau orele patru și jumătate după-amiază cînd Amaranta Ursula ieși din baie. Aureliano o văzu trecînd prin fața odăii lui într-un halat cu încrețituri mici, cu un prosop răsucit în jurul capului ca un turban. O urmări în vîrful picioarelor, clătinîndu-se într-un fel de beție, și pătrunse în dormitor în clipa în care ea își desfăcu halatul, pe care și-l închise la loc, înspăimîntată. Făcu un semn tăcut în direcția camerei de alături a cărei ușă era întredeschisă și unde Aureliano știa că Gaston se apucase să scrie o scrisoare.

— Pleacă, îi zise ea, abia mișcîndu-și buzele.

Aureliano surîse, o prinse cu ambele mîini de mijloc, o ridică ca pe un ghiveci cu begonii și o răsturnă pe pat. Cu o smucitură brutală o despuie de halatul ei de baie înainte ca ea să fi avut vreme să-l împiedice și se aplecă peste prăpastia unei goliciuni proaspăt spălate, unde nu exista nici o nuanță a pielii, nici o umbră de puf, nici o aluniță ascunsă pe care să nu și le fi imaginat în bezna altor odăi. Amaranta Ursula se apăra cu sinceritate, cu șiretlicuri de femelă pricepută, zvîrcolindu-și trupul ei lunecos și flexibil și parfumat de nevăstuică, în timp ce încerca să-l izbească în rărunchi cu genunchii, și îi zgîria obrazul cu unghiile, dar fără ca vreunul din ei să lase să le scape vreun suspin care să nu se poată confunda cu respirația cuiva care contemplă amurgul fragil de aprilie prin fereastra deschisă. Era o luptă feroce, o încleștare pe viață și pe moarte, care părea totuși lipsită de orice violență, deoarece era alcătuită din atacuri distorsionate și din eschivări spectrale, încetinite, prudente, solemne, în așa fel încît între una și alta era timp suficient pentru ca petuniile să înflorească din nou, iar Gaston să-și uite visurile de astronautică în odaia învecinată, ca și cum ar fi fost vorba de doi amanți dușmăniți încercînd să se împace pe fundul unui lac diafan. În vuietul acestei lupte corp la corp înverșunate și ceremonioase, Amaranta Ursula înțelese că toată grija ei pentru a păstra liniște era atît de absurdă încît ar fi putut trezi bănuielile soțului ei de alături, mult mai mult decît vacarmul războinic pe care încercau să-l evite. Începu atunci să rîdă cu buzele strînse, fără a renunța la luptă, ci apărîndu-se cu mușcături prefăcute și destinzîndu-și încet, încet trupul, pînă cînd amîndoi simțiră că sînt adversari și complici în același timp, și încăierarea degeneră în zbenguieli convenționale, iar atacurile se transformară în mîngîieri. Dintr-o dată, aproape în joacă, ca o zburdălnicie în plus, Amaranta Ursula își slăbi apărarea și atunci cînd încercă să reacționeze, speriată de ceea ce ea însăși făcuse posibil, era deja prea tîrziu. O cutremurare neînchipuită o imobiliză în centrul ei de greutate, o țintui pe loc, iar voința ei defensivă fu anulată complet de dorința irezistibilă de a descoperi ce erau acele șuierături portocalii și acele sfere invizibile care o așteptau dincolo de moarte. Abia avu timp să întindă mîna, să caute pe dibuite prosopul și să-l bage între dinți ca un căluș, ca să înăbușe miorlăiturile pisicești care-i sfîșiau măruntaiele.

XX

Pilar Ternera muri în balansoarul ei de liane, într-o noapte de petrecere, supraveghind intrarea paradisului ei. Potrivit ultimei ei dorințe, a fost îngropată fără sicriu, șezînd în balansoarul pe care opt oameni îl coborîră cu funiile într-o groapă enormă săpată în centrul pistei de dans… Mulatrele, îmbrăcate în negru, palide de plîns, improvizară ceremonia veșnică, scoțîndu-și cerceii din urechi, broșele și inelele pe care le aruncară în groapă înainte de a o pecetlui cu o piatră fără nume și fără dată, pe care o acoperiră cu o movilă de camelii amazoniene. După ce otrăviră animalele, zidiră ușile și ferestrele cu cărămizi și mortar, și se risipiră în lume cu cuierele lor de lemn căptușite pe dinăuntru cu imagini de sfinți, cu poze colorate decupate de prin reviste și cu portrete de logodnici efemeri, îndepărtați și fantastici, care făceau diamante, sau mîncau canibali, sau erau încoronați crai de ghindă în largul mării.

Acesta era sfîrșitul. În mormîntul lui Pilar Ternera, printre psalmii și zorzoanele tîrfelor putrezeau ultimele resturi ale trecutului, puținele care mai rămăseseră după ce înțeleptul catalan își închisese librăria și plecase în satul mediteranean unde se născuse, biruit de nostalgia unei primăveri statornice. Nimeni n-ar fi putut presimți hotărîrea lui. Venise la Macondo pe vremea strălucirii companiei bananiere, fugind de unul din numeroasele războaie, și nu-și imaginase