putea să fie așa. Pentru că trupul și psihicul se află într-o legătură complexă unul cu altul. Și eu îmi fac griji pentru tine.

— Nu este nevoie, mulțumesc.

Ea îl examină îndelung pe deasupra nasului ei ascuțit și coroiat.

— Eugen, tu ai douăzeci și opt de ani. La vârsta aceasta, tatăl tău era unul dintre cei mai cunoscuți piloți ai lumii. Iar alți bărbați aveau fii de zece ani.

— Dar eu nu sunt „alți bărbați”.

— Știu. Dar de fapt ești bărbat?

El trase adânc aer în piept, ca să nu spună ceva necugetat.

— Mulțumesc de întrebare, dar te pot liniști. Totul este așa cum trebuie să fie. Dar căsătoria nu mă atrage. Așa cum nici tatăl meu nu era atras de căsătorie, ci de război. A făcut un fiu, apoi a preferat să se lase doborât, decât să revină în familia lui.

— Este necuviincios din partea ta să spui așa ceva. Ea începu, cum era de așteptat, să își maseze pieptul deasupra inimii. Absolut necuviincios. Tatăl tău a fost un erou. Un erou nu dă înapoi nici la chemarea patriei și nici în fața căsătoriei.

— Marii bărbați nu se căsătoresc. A fost Iisus căsătorit? Nu. A fost Isaac Newton căsătorit? Nu. Este Hitler căsătorit? Nici el nu este căsătorit.

Mama lui pufni iritată:

— Führerul se sacrifică pentru poporul nostru. El nu are timp pentru altceva.

— Păi vezi? zise Eugen Lettke, care mizase exact pe acest răspuns. Și eu sunt în aceeași situație.

Ea își ascunse fața în mâini câteva momente.

— Eugen! Nu are sens și tu știi asta. Mie îmi pare rău de moștenirea ta ereditară. Tu ești un bărbat atât de chipeș, un bărbat arian ca la carte – ar fi păcat să nu procreezi copii. Cu o femeie germană cu sânge curat, firește. Ea trecu încet cu palmele peste tăblia mesei și adăugă: Și în afară de asta… este război. Mulți bărbați mor pe front. Chiar dacă victoria va veni curând, femeile tot vor fi majoritare. Ai de unde să alegi! De ce nu profiți de acest avantaj?

Lettke luă cafeaua, bău pentru a nu mai trebui să răspundă, apoi se gândi că era poate timpul să caute o locuință proprie. Acum existau multe locuințe goale din aceleași motive.

Dar să se căsătorească…? Era problema lui ce avea să se întâmple cu a sa nemaipomenită moștenire ereditară? Dacă aceasta era atât de importantă pentru providență, atunci ea să se ocupe de problema asta!

De exemplu, providența i-ar putea scoate în cale femeia irezistibilă, care să îl facă să își schimbe atitudinea față de căsătorie.

Nu era o pretenție exagerată, nu?

— Mă voi mai gândi la asta, zise el pașnic și cu asta se liniștiră. Dar numai dacă îți faci o programare la doctorul Mohl.

•••

Helene se trezi fericită. Era în brațele lui Arthur și totul era bine.

Dar ceva era… altfel decât până acum. Altfel decât atunci când se mai trezise în brațe lui.

Când privi ceasul, află și motivul: era deja ora șapte dimineața!

— Oh, nu!

Sări în picioare speriindu-l pe Arthur, care somnoros încercă să o mai strângă încă o dată în brațe.

— Nu! Arthur! Trebuie să plec!

Oare de ce tot ce era bine trebuia să se sfârșească rău? Ei se culcaseră și altă dată fără protecție, ba chiar de mai multe ori. Dar pentru prima oară ea rămăsese fără să vrea peste noapte. Va fi luată la întrebări. Va trebui să mintă, să fie atentă să nu se contrazică și mai ales trebuia să se grăbească!

Se îmbrăcă rapid, îi dădu lui Arthur un sărut grăbit la despărțire, îi promise că va reveni și coborî scara.

Și dacă rămânea gravidă?

Hotărâse ca acum să nu se gândească la asta.

Când intră în casă, Marie era la bucătărie, frământa un aluat și mirosea a drojdie.

— Am adormit, mărturisi Helene.

— Știu, spuse prietena ei îngrijorată. Otto a bătut de mai multe ori cu un băț la voi, dar nu ați auzit. Și nu a vrut să urce.

Helene simți că se roșise.

— Am dormit duși.

— Așa se pare. Va trebui să găsești o explicație bună înainte de a ajunge acasă.

— Da, trebuie…

— Mama ta a sunat ieri de mai multe ori, în cele din urmă i-am răspuns.

— Dar nu trebuia!

Marie ridică din umeri.

— M-am gândit că s-a întâmplat ceva, dacă încearcă de mai multe ori. Dar voia doar să știe dacă ești aici. I-am răspuns că nu ești.

Asta mai trebuia! Helene se lăsă pe banca din bucătărie. Ce să facă? Ceva trebuia să spună. Ceva care să sune plauzibil și care să nu îi implice pe Marie și pe Otto.

Un moment se gândi să spună că avusese o aventură cu un coleg de la serviciu. Un coleg căsătorit. Asta ca să șocheze și ca să evite să mai dea alte amănunte.

Apoi îi veni o altă idee. O privi pe Marie și îi ceru:

— Îmi poți da o înghițitură din șnapsul preparat de voi?

Cinci minute mai târziu pedala spre Weimar, bucuroasă că nu ploua și că vântul bătea de la spate.

Bineînțeles că mama ei era în holul de la intrare, de parcă ar fi așteptat-o întreaga noapte.

— Helene! strigă ea teatral. Unde Dumnezeu ai fost toată noaptea?

— Nu am știut că petrecerile fetelor pot… să țină atât, răspunse Helene intenționat cu limba împleticită. Am fost invitată la o colegă, care se căsătorește la sfârșitul săptămânii. A fost drăguț și… și s-a făcut miezul nopții… pe urmă cred că am adormit.

Mama se apropie de ea, o mirosi și se retrase dezgustată.

— Chiar așa! Miroși ca o fabrică de alcool ambulantă!

Helene slobozi un chicot:

— Nu mă miră.

Nu doar că băuse din șnapsul lui Otto, dar se stropise și după urechi, pe gât și pe toate locurile unde își dădea cu parfum. Norul mirositor trebuia să fie remarcabil.

— Asta înseamnă că ai fost invitată la o nuntă la sfârșitul săptămânii?

Helene clătină din cap intenționat mai cu sârg decât de obicei:

— Nu. Nunta are loc în cerc familial restrâns.