Timbrul acestei voci mă făcu să holbez ochii. Priveam fix la individul pe care din cauza bărbii lui dese şi buimac cum eram, nu-l recunoscusem din prima clipă. Îmi veţi înţelege desigur grava uimire, aflînd că omul respectiv era Santer, nimeni altul decît Santer! Aş fi vrut să nu observe că trăiesc — dar nu reuşeam. Pleoapele, care mai înainte îmi păruseră atît de grele, refuzau acum să se închidă. Îl ţintuiam cu privirea şi parcă nu eram în stare să mi-o mut de la el pînă ce, la un moment dat, ticălosul sări în sus de bucurie.

Trăieşte, trăieşte! A deschis ochii! Ia să controlez dacă mă înşel, ori ba.

Îmi adresă o întrebare. Neprimind nici un răspuns, se lăsă în genunchi lîngă mine, mă apucă de guler şi mă zgîlţîi zdravăn, izbindu-mă cu capul de pietroaiele pe care zăceam. Să mă apăr, nu era chip: fusesem legat cobză.

— N-ai să vorbeşti, cîine? Văd că răsufli, ţi-ai venit în simţiri, poţi să răspunzi. Dacă nu vrei, îţi smulg eu vorba din gură.

Îmi tot scutura capul în toate părţile, încît îl zării alături pe Winnetou, legat fedeleş, strîns ca un ghem. O asemenea poziţie l-ar fi dat gata pînă şi pe „omul-şarpe" de la bîlci. Cîtă suferinţă va fi îndurat bietul meu prieten! Şi poate că stătea aşa de multe ore, chinuit în mod barbar. În afară de el şi de Santer, nu mai vedeam decît pe pretinsul Warton, cu fiul şi cu nepotul său. Rollins, ajutorul negustorului, nu era de faţă.

— Ei, ai de gînd să vorbeşti? Răcni Santer ameninţător. Vrei să-ţi trezesc limba cu cuţitul? Răspunde dacă mă cunoşti, dacă ştii cine sînt, daca înţelegi ce-ţi spun!

Ce rost mai avea să tac? Ne-am fi înrăutăţit situaţia şi atîta tot. Măcar de dragul lui Winnetou trebuia să mă arăt mai maleabil. Ce-i drept, nici nu ştiam dacă sînt în stare să vorbesc, dar încercarea îmi reuşi oarecum.

— Vă cunosc. Sînteţi Santer.

— Aşa, aşa! Mă recunoşti, care va să zică! Rînji el satisfăcut. Îmi închipui că te bucuri grozav! Ce surpriză pentru tine, ce plăcere, ce încîntare! Nu-i aşa?

Am ezitat să răspund acestei explozii de batjocură. Atunci îşi scoase cuţitul şi îi sprijini vîrful de pieptul meu.

— Deschide gura, spune „da" răspicat! Că de nu îţi străpung inima!

În ciuda durerilor, care, desigur că-l torturau, Winnetou interveni.

— Fratele meu Shatterhand nu va spune „da"! Mai degrabă se va lăsa ucis!

— Taci, cîine! Se răsti la el Santer. Dacă mai scoţi un cuvînt, îţi strîng legăturile pînă-ţi crapă os cu os. Aşadar, Old Shatterhand, prietene, dragule, nu-i aşa că eşti fericit de revedere?

— Da, am răspuns hotărît, fără a ţine seama de dorinţa lui Winnatou.

— Aţi auzit? Aţi auzit? Triumfă Santer, adresîn-du-se celorlalţi. Old Shatterhand, faimosul, invincibilul Old Shatterhand cum mai tremură în faţa cuţitului! Iată-l cum recunoaşte frumos, ca un băieţaş cuminte, că-l bucură nespus întilnirea noastră.

Să nu fi fost starea mea chiar atît de proastă cum credeam sau cinismul acestui om să-mi fi dat, poate, puteri nebănuite — nu ştiu. Dar îmi simţii deodată capul limpede, uşor, eliberat parcă de durere şi ameţeală. Izbucnii cu glas tare, rîzînd:

— Vă înşelaţi rău de tot! Nu de teama cuţitului am spus „da".

— Zău? Atunci, de ce?

— Fiindcă acesta e adevărul: mă bucur sincer că ne revedem, în sfîrşit.

Cuvintele din urmă le rostii cît se poate de serios, fără nici o nuanţă de ironie sau de batjocură. Tonul acesta îl nedumeri pe Santer. Îşi înălţă capul, încruntă sprîncenele şi mă studie cîtva timp.

— Ce-ai spus? Am auzit bine? Oare ţi-am zguduit creierul în aşa hal, încît aiurezi? Care va să zică, te bucuri cu adevărat?

— Bineînţeles! Confirmai cu hoiărîre.

— Pe toţi dracii! Mai că-mi vine să cred că ver-beşti neserios!

— Cît se poate de serios!

— Atunci eşti inconştient, eşti nebun?

— Nicidecum. Sînt mai conştient ca niciodată.

— Da, da, da, atunci e vorba de obrăznicie, nemaipomenită obrăznicie! Omule, te fac covrig, ca şi pe Winnetou... te spînzur de picioare, să-ţi ţîşnească sîngele prin toţi porii!

— Asta n-o veţi face!

— Şi de ce n-aş face-o? Din ce motiv?

— Îl cunoaşteţi atît de bine, încît nu e nevoie să vi-l spun.

— Oho! Nu ştiu nimic!

— Pshaw! Pe mine nu mă păcăliţi! Vreţi să mă spînzuraţi? Poftim! În zece minute îmi dau duhul şi n-o să mai aflaţi ceea ce vă interesează.

Nimerisem în plin. I-o citeam pe faţă. Privind mirat către Warton, clătină din cap şi zise:

— Aţi văzut, blestematul? Noi îl credeam mort şi cînd colo, nici nu-şi pierduse cunoştinţa! A auzit tot ce l-am întrebat pe Winnetou, roşul ăsta al naibii, care şi-a pus lacăt la gură!

— Iar aţi dat pe-alături, intervenii eu. Am zăcut într-adevăr în nesimţire, însă Old Shatterhand are destulă minte în cap ca să vă ghicească planul.

— Aşa? Păi atunci, n-ai decît să spui ceea ce ne interesează!

— Absurd! Vă ţineţi de copilării! N-o să aflaţi nimic, absolut nimic! Dimpotrivă, vă declar încă odată că mă bucur sincer de întîlnirea noastră. Prea mult am dorit-o, pentru ca acum, cînd s-a realizat, să nu-mi încînte inima. În sfîrşit, ne găsim faţă în faţă, în sfîrşit!

Mă privi îndelung, ca absent. Trînti apoi o înjurătură, pe care nu o pot reda şi se răsti' la mine:

— Afurisitule, ai noroc că te cred nebun, căci, dacă aş fi convins că eşti în toată firea şi că-mi vorbeşti anume asa, ţi-aş oferi nişte lecţii de tortură să te-nveţi minte! Voi fi deci îngăduitor. Dar te previn: răspunde sincer si de bună voie. Altfel, te aşteaptă o moarte de care n-a mai murit nimeni pe lumea asta!

Se aşeză în faţa mea şi, după cîtleva clipe de meditaţie, continuă:

— Voi, ăştia, vă credeţi grozav de deştepţi, cei mai teribili din tot Vestul sălbatic. Dar cît de proşti sîn-teţi de fapt amîndoi! Uite, de pildă, Winnetou se luase pe urmele mele. Credea că mă prinde. Ei, ce zici, m-a prins? Altul în locul lui