străduinţă şi modestie, nici nu se întrevedea măcar. Calitatea oficială conferea practic membrilor de partid o imunitate în faţa legii similară cu aceea a foştilor funcţionari ţarişti, ceea ce le permitea să comită abuzuri şi să pretindă de la cetăţenii de rând foloase materiale. Lucru şi mai grav încă, partidul a început să-şi corupă el însuşi funcţionarii. Personajele din ierarhia superioară de partid aveau dreptul la raţii suplimentare de alimente, la locuinţe speciale şi alocaţii pentru îmbrăcăminte şi îngrijire medicală. Călătoreau în trenuri cu vagoane tapiţate, în vreme ce cetăţenii obişnuiţi se băteau pentru un loc pe banchete de lemn. „Vârfurile” puteau petrece lungi sejururi în sanatorii din străinătate, pe cheltuiala guvernului. Fiecare din conducătorii partidului era îndreptăţit să deţină o reşedinţă proprie la ţară (dacea). Primul care a primit o astfel de vilă a fost Lenin, care s-a instalat în octombrie 1918 la fosta moşie a unui general ţarist, în Gorki, oraş situat la treizeci şi cinci de kilometri de Moscova. Troţki şi-a însuşit una dintre cele mai frumoase proprietăţi din Rusia, care aparţinuse cândva familiei Iusupov, iar Stalin s-a mutat în vila unui magnat al petrolului.

Atât despre birocraţia de partid.

Birocraţia de stat se dezvolta într-un ritm şi mai spectaculos. Două erau cauzele acestei hipertrofii: preluarea de către guvern a unor responsabilităţi care aparţinuseră până atunci intereselor private şi tendinţa aparatului funcţionăresc de a profita de anarhia şi penuria generalizate pentru a-şi extinde privilegiile. Un exemplu în această din urmă privinţă îl constituie Comisariatul Instrucţiunii Publice, care coordona activitatea tuturor şcolilor, particulare sau administrate de biserică, toate aspectele vieţii culturale şi cenzura. În mai 1919, instituţia avea deja un număr de angajaţi de zece ori mai mare decât fostul minister ţarist de profil.

Funcţionarii din administraţia de stat se bucurau de numeroase avantaje: aveau acces la bunuri inaccesibile cetăţenilor obişnuiţi, puteau pretinde mită şi bacşişuri. Cifra angajărilor era impresionantă. În primul an de dictatură comunistă, raportul dintre funcţionari şi muncitori ajunsese cu o treime mai mare decât în 1913. Deşi traficul pe calea ferată scăzuse de cinci ori, iar numărul lucrătorilor feroviari rămăsese acelaşi, numărul funcţionarilor din transporturi a crescut cu 75 la sută. Pe ansamblu, între 1917 şi 1921, numărul funcţionarilor de stat a crescut de aproape cinci ori, de la 576.000 la 2,4 milioane. Rusia ajunsese să aibă astfel în 1921 de două ori mai mulţi funcţionari decât lucrători industriali.

Dat fiind că bolşevicii numărau în rândurile lor puţine persoane cu pregătire şi experienţă managerială corespunzătoare, guvernul a fost nevoit să angajeze un mare număr de foşti funcţionari ţarişti, mai ales în insti tuţiile centrale. Un istoric rus a descoperit că mai mult de jumătate din angajaţii din centralele ministerelor şi aproximativ 90 la sută dintre funcţionarii eşaloanelor superioare ale birocraţiei de stat lucraseră şi înainte de octombrie 1917 în administraţie. Pe baza aceloraşi izvoare, istoricul australian T. H. Rigby a ajuns la concluzia şocantă că schimbările operate de bolşevici în administraţia de stat în primii cinci ani după Revoluţie sunt comparabile cu cele produse la Washington „în epoca de glorie a sistemului «împărţirii posturilor» (de către partidul care câştiga alegerile, n.t.).

Lenin era exasperat de aceste evoluţii. Oameni pe care el îi considera duşmani neînduplecaţi ai regimului ajunseseră să ocupe poziţii înalte în stat. Nu putea face însă prea mult pentru a schimba situaţia – pe care de altfel o crease el însuşi, prin dorinţa lui de a controla şi a conduce totul.

 

Lenin nu era singurul care îşi exprima neliniştea în legătură cu birocratizarea vieţii sovietice şi cu rolul tot mai important pe care îl deţineau în conducerea statului şi a economiei ruse „specialiştii burghezi”. La fel de nemulţumiţi erau şi simpatizanţii bolşevici din rândul muncitorimii, în special membrii Sindicatului Metalurgiştilor condus de Aleksandr Şliapnikov, unul dintre foarte puţinii muncitori adevăraţi care ocupau o poziţie de frunte în Partidul Bolşevic. Dintre toate categoriile profesionale, metalurgiştii fuseseră şi continuau să rămână şi după Revoluţie cei mai loiali sprijinitori ai bolşevicilor. Ei susţinuseră toate măsurile luate de noul regim pentru a-şi reduce la tăcere adversarii politici şi a restrânge libertăţile individuale. În timpul evenimentelor de la Kronstadt, au fost printre primii care s-au oferit voluntari pentru a lupta în unităţile Armatei Roşii trimise să înăbuşe revolta. Metalurgiştii erau însă din ce în ce mai dezamăgiţi de faptul că tocmai sub „dictatura proletariatului” proletarii nu aveau practic niciun cuvânt de spus, iar puterea era concentrată în mâinile intelighenţiei. Situaţia existentă, considerau ei, înstrăina clasa muncitoare de regim.

Activiştii de partid îi numeau pe sindicaliştii cu asemenea vederi „Opoziţia Muncitorească”. Mişcarea şi-a făcut auzit glasul pentru prima oară în martie 1920, la Congresul al IX-lea al Partidului, care a decis desfiinţarea conducerii colective a întreprinderilor şi a „controlului muncitoresc”, încredinţând responsabilităţile manageriale unor cadre specializate, dintre care o mare parte deţinuseră posturi similare şi înainte de Revoluţie. Din acel moment, sindicatele nu mai puteau interveni în activitatea de conducere sau promova drepturile muncitorilor, ci trebuiau să se limiteze la a menţine disciplina în rândul forţei de muncă. Noua politică, adoptată în interesul creşterii eficienţei economice, s-a lovit de o puternică rezistenţă din partea sindicaliştilor, care se vedeau conduşi de aceeaşi „burjui” care îi „munciseră” sub vechiul regim.

Pentru a stopa această tendinţă şi a da muncitorilor locul pe care îl meritau, reprezentanţii Opoziţiei Muncitoreşti au prezentat la Congresul al X-lea două moţiuni. Prima cerea partidului să se debaraseze de oportunişti şi să promoveze un număr mai mare de muncitori în aparatul de partid; fiecare comunist urma să efectueze cel puţin trei luni de muncă fizică anual. Cea de-a doua reclama trecerea treptată a conducerii economiei în mâinile muncitorilor.

Lenin a respins propunerile, calificându-le drept „deviaţionism sindical” şi avertizând asupra pericolelor „spontaneităţii mic-burgheze.” Pentru a-şi justifica reacţia, Lenin şi alţi delegaţi au pretins că Opoziţia Muncitorească nu îi reprezenta pe adevăraţii muncitori, dintre care cei mai mulţi îşi dăduseră viaţa luptând în războiul civil, ci pe ţăranii care le luaseră locul. Replicând afirmaţiei lui Lenin că muncitorimea era plină de „cârtitori” care luaseră locul adevăraţilor proletari, Şliapnikov a insistat asupra faptului că, din cei