prăfuiți, a șuieratului trenului în somnolența amiezii, tot așa cum la Macondo regreta supa de iarnă de pe cuptor, strigătele vînzătorului de cafea și ciocîrliile iuți ale primăverii. Amețit de aceste două nostalgii care stăteau față-n față ca două oglinzi paralele, își pierdu minunatul său simț al irealului pînă-ntr-atît încît să le recomande tuturor să plece din Macondo, să uite tot ce-i învățase despre lume și despre inima omenească, să-l dea naibii pe Horațiu și, oriunde s-ar fi aflat, să-și amintească întotdeauna că trecutul nu e decît minciună, că memoria nu are cale de întoarcere, că orice primăvară trecută este irecuperabilă și că dragostea cea mai nebună și mai statornică nu e decît un adevăr efemer.

Alvaro fu primul care-i ascultă sfatul de a pleca din Macondo. Vîndu tot, pînă și tigrul prizonier care-și bătea joc de trecători în curtea casei sale, și cumpără un bilet permanent pentru un tren care nu-și termina niciodată călătoria. În cărțile poștale pe care le expedia din gările prin care trecea, descria cu mari semne de exclamație instantaneele pe care le surprinse prin fereastra vagonului, și aceasta ca pentru a nimici și a da uitării lungul poem al vremelniciei: negrii himerici de pe plantațiile de bumbac din Louisiana, caii înaripați pe iarba albastră din Kentucky, amanții greci în amurgul infernal din Arizona, tînără fată în pulover roșu care picta acuarele pe lacurile din Michigan și care-i adresă cu penelurile ei un semn care nu era de adio, ci de speranță, deoarece ea nu știa că trenul pe care-l vedea trecînd era fără întoarcere. După aceea plecară Alfonso și Germán, într-o sîmbătă, cu intenția de a se întoarce luni, dar niciodată nu se mai află nimic despre ei. La un an după plecarea înțeleptului catalan, singurul care mai rămăsese în Macondo era Gabriel, tot fără nici un căpătîi, la hatîrul carității nesigure a Nigromantei și răspunzînd la chestionarele unui concurs organizat de o revistă franceză, la care premiul întîi era o călătorie la Paris. Aureliano, care primea abonamentul, îl ajuta să completeze formularele, rareori, acasă la el, și mai totdeauna printre flacoanele de porțelan și în aerul încărcat de valeriană din unica farmacie rămasă la Macondo, unde locuia Mercedes, logodnica secretă a lui Gabriel. Era tot ce mai rămăsese dintr-un trecut a cărui nimicire nu ajungea să se consume, deoarece continua să se nimicească indefinit, consumîndu-se pe dinăuntru, sfîrșindu-se în fiecare clipă, dar neajungînd niciodată să se sfîrșească pe deplin. Satul ajunsese într-un astfel de grad de delăsare încît, cînd Gabriel cîștigă concursul și plecă la Paris cu două rînduri de haine, o pereche de pantofi și operele complete ale lui Rabelais, trebui să-i facă semn mecanicului să oprească trenul și să-l ia. Vechea Stradă a Turcilor nu mai era atunci decît un colț părăsit, unde ultimii arabi se lăsau purtați spre moarte cu obiceiul lor milenar de a se așeza în pragul porții, deși trecuseră mulți ani de cînd vînduseră ultimul cot de pînză, și în penumbra vitrinelor nu mai rămăseseră decît manechinele decapitate. Cetatea companiei bananiere pe care poate că Patricia Brown se străduia să le-o evoce nepoților ei în serile din vremea intoleranței și a castraveciorilor în oțet din Prattville, Alabama, nu mai era decît un cîmp plin cu buruieni. Bătrînul preot care-l înlocuise pe părintele Angel, și al cărui nume nimeni nu-și luase osteneala să-l afle, aștepta mila lui Dumnezeu, culcat cu burta la soare într-un hamac, chinuit de artrită și insomnia îndoielii, în timp ce șopîrlele și șobolanii se certau pentru moștenirea bisericii de alături. În acest Macondo părăsit pînă și de păsări, în care praful și căldura dobîndiseră atîta putere încît abia mai puteai respira, prizonier ai singurătății și ai dragostei și ai singurătății dragostei, într-o casă în care era aproape imposibil să închizi ochii din pricina bîzîitului confuz al furnicilor roșii, Aureliano și Amaranta Ursula erau singurele ființe fericite, și cele mai fericite de pe pămînt.

Gaston se întorsese la Bruxelles. Într-o bună zi, sătul de așteptarea aeroplanului, își înghesui într-o valijoară strictul necesar și arhiva corespondenței, și plecă cu intenția de a se întoarce pe calea aerului, înainte ca privilegiile sale să fie cedate unui grup de aviatori germani care prezentaseră autorităților provinciale un proiect mai ambițios decît al său. Din după-amiaza cînd se iubiseră pentru prima oară, Aureliano și Amaranta Ursula continuaseră să profite de rarele momente de neatenție ale soțului, iubindu-se cu o febrilitate înăbușită, în întîlniri hazardate, aproape întotdeauna întrerupte de o întoarcere neprevăzută. Însă, atunci cînd se văzură singuri în casă, se abandonară delirului unei iubiri întîrziate. Era o pasiune nebunească, zguduitoare, care făcea să se cutremure de spaimă osemintele Fernandei în mormîntul ei, și care-i menținea și pe unul și pe celălalt într-o stare de exaltare permanentă. Miorlăiturile Amarantei Ursula, cîntecele ei agonizante răsunau și la orele două după-amiază pe masa din sufragerie, ca și la orele două noaptea, în hambar. „Ce mă doare mai mult, rîdea ea, este toată vremea pe care am pierdut-o.” În nebunia acestei pasiuni, ea văzu cum furnicile pustiau grădina, satisfăcîndu-și foamea lor preistorică în lemnăria casei, și văzu acest torent de lavă vie punînd din nou stăpînire pe verandă, însă nu se osteni să le înfrîneze invazia decît în clipa în care ajunse pînă în odaia ei. Aureliano neglijă pergamentele, nu mai puse piciorul afară din casă și răspundea cu indiferență la scrisorile înțeleptului catalan. Își pierdură simțul realității, noțiunea timpului, ritmul obiceiurilor zilnice. Închiseră din nou ușile și ferestrele pentru a nu-și mai pierde timpul cu îmbrăcatul și dezbrăcatul, și umblau prin casă așa cum dorise mereu să umble frumoasa Remedios, și se bălăceau în pielea goală în băltoacele din curte, iar într-o după-amiază erau să se înece, făcînd dragoste în bazinul băii. În puțină vreme făcură mai multe stricăciuni decît furnicile roșii: distruseră mobilierul din salon, sfîșiară în nebuniile lor hamacul care rezistase tristelor amoruri din timpul campaniei colonelului Aureliano Buendía și sfîșiară saltelele pe care le deșertaseră pe jos, înăbușindu-se în vijelia scamelor de puf. Deși Aureliano era un amant la fel de