patruzeci şi unu de delegaţi care sprijineau Opoziţia Muncitorească la Congresul al X-lea, şaisprezece intraseră în partid înainte de 1905, iar ceilalţi înainte de 1914. I s-a răspuns cu contraargumentul că Opoziţia Muncitorească fetişiza democraţia. Troţki a susţinut dreptul partidului de a-şi impune dictatura, chiar dacă aceasta „venea pentru moment în contradicţie cu atmosfera de democraţie muncitorească”.

Conducerea partidului se plasa astfel într-o postură absurdă: mai întâi pretindea să guverneze Rusia Sovietică în numele „proletariatului”, care reprezenta poate 1 la sută din populaţie – şi din acest procent, doar 2 sau la sută erau membri de partid –, apoi, presată de minuscula ei masă de simpatizanţi proletari să-şi modifice strategia, ajungea să nege chiar existenţa unei clase muncitoare în Rusia Sovietică. „Proletariatul” devenise deja o noţiune abstractă, un ideal al imaginarului bolşevic: el nu putea exista decât în măsura în care se supunea directivelor partidului.

Supuse la vot, rezoluţiile înaintate de Opoziţia Muncitorească au fost respinse. Grupul a primit ordinul să se autodizolve; în cei câţiva ani care au urmat, membrii lui aveau să fie treptat eliminaţi din partid.

Una dintre urmările importante şi cu bătaie lungă ale acestui conflict a fost adoptarea de către Congresul al X-lea a unei rezoluţii secrete care interzicea crearea de „facţiuni”, definite ca grupuri cu o platformă diferită de cea a partidului în ansamblul său:

 

În interesul menţinerii unei discipline stricte în activitatea partidului şi a sovietelor, [în interesul] întăririi cât mai accentuate a unităţii partidului prin eliminarea facţionalismului, Congresul autorizează Comitetul Central să aplice, în toate cazurile de încălcare a disciplinei, de repunere în discuţie sau de tolerare a facţionalismului, toate măsurile necesare… mergând până la excluderea din partid.

 

Anumiţi istorici consideră că această rezoluţie a reprezentat un punct de cotitură în istoria Partidului Comunist şi a statului sovietic. Cu o expresie concisă aparţinând lui Troţki, ea a însemnat extinderea „regimului politic al statului în viaţa internă a partidului conducător”. Din acel moment, partidul avea să fie şi el condus după principii dictatoriale. Disidenţa putea fi tolerată atâta vreme cât păstra un caracter individual – deci neorganizat. Dat fiind că vocile izolate puteau fi ignorate sub pretextul nereprezentativităţii lor, iar grupările disidente deveniseră indezirabile, rezoluţia îi lipsea pe membrii de partid de dreptul de a contesta majoritatea care controla Comitetul Central. Decizia Congresului a jucat un rol hotărâtorân ascensiunea lui Stalin la statutul de unic deţinător al puterii.

Amintirile lui Viaceslav Molotov au scos recent la iveală faptul că Lenin însuşi a încălcat în mod flagrant decizia de interzicere a facţiunilor, convocând cu ocazia următorului congres, al unsprezecelea, un conclav secret al colaboratorilor lui cei mai loiali, cu scopul de a redacta lista de candidaţi pentru alegerile în Comitetul Central. Stalin a contestat procedura, dar Lenin i-a replicat că ea era necesară pentru a asigura obţinerea rezultatului dorit.{51}

 

Primele simptome ale bolii lui Lenin au apărut în februarie 1921, când liderul comunist a început să acuze dureri de cap şi stări de insomnie. Cauzele erau atât de ordin fiziologic, cât şi psihologic (înfrângerea din Polonia şi concesiile pe care trebuise să le facă prin Noua Politică Economică – NEP – îi zdruncinaseră obişnuita încredere în sine). În decembrie, Politburo-ul, îngrijorat de starea lui de extenuare, i-a impus o perioadă de odihnă de şase săptămâni, interzicându-i să mai vină la biroul lui de lucru din Moscova fără permisiunea Secretariatului. Măsurile s-au dovedit însă inutile. Lenin a petrecut cea mai mare parte a lunii martie la ţară. Devenise morocănos şi irascibil, iar agresivitatea lui obişnuită căpătă forme din ce în ce mai anormale; este perioada în care a ordonat arestarea, judecarea şi executarea unor reprezentanţi proeminenţi ai socialist-revoluţionarilor şi ai clerului. La Congresul al XI-lea al partidului, care a avut loc în aceeaşi lună, a ţinut două discursuri pline de divagaţii şi atacuri personale la adresa celor care îl contestaseră, chiar şi a unor colaboratori apropiaţi. Medicii, unii dintre ei specialişti aduşi din Germania, după ce îi puseseră diagnosticul de „neurastenie datorată epuizării”, au ajuns la concluzia că suferea de o paralizie progresivă, care avea să conducă inevitabil la infirmitate şi apoi la moarte.

Colaboratorii lui Lenin au trebuit să ia în considerare asigurarea succesiunii. Pentru toată lumea, Troţki părea varianta cea mai plauzibilă. În aparenţă doar, nu şi în realitate, pentru că Troţki intrase în partid târziu, în preajma puciului din octombrie, după ani de zile în care îi criticase şi îi ridiculizase fără milă pe Lenin şi apropiaţii lui. Vechea gardă bolşevică nu i-a iertat niciodată atitudinea. Spre deosebire de principalii lui rivali – Zinoviev, Stalin şi Kamenev – Troţki nu deţinea nicio funcţie executivă în partid, neavând prin urmare o bază de sprijin reală. În martie 1919, la alegerile pentru Prezidiul Comitetului Central, desfăşurate cu ocazia Congresului al VIII-lea, când se afla la apogeul carierei sale politice, Troţki s-a clasat al nouălea, în urma lui Lenin, a lui Stalin şi Buharin – aflaţi la egalitate în poziţia a doua – şi chiar a relativ necunoscutului M. Tomski.11 Doi ani mai târziu, la Congresul al X-lea, a primit un număr şi mai mic de voturi, situându-se pe locul al zecelea, după Viaceslav Molotov, birocrat înveterat şi figură ştearsă a aparatului superior de partid. Troţki era dezavantajat şi de caracterul lui, considerat arogant şi mult prea ambiţios. Obişnuia să-i trimită lui Lenin lungi memorii, în care critica diferite aspecte ale politicii sovietice şi pe care liderul bolşevic îşi făcuse o regulă din a le trimite la arhivă.

În activitatea de conducere a partidului, Lenin se baza din ce în ce mai mult pe Stalin. Georgianul era un partener de lucru agreabil, un moderat în aparenţă, capabil să rezolve problemele cu calm şi eficienţă. Stalin accepta să se ocupe de hârtii, sarcină obositoare, pe care alţi lideri bolşevici o evitau, preferind să se afle în avanscena activităţii politice. În aprilie 1922, la iniţiativa lui Lenin, a fost numit secretar general al partidului.12 Deşi la început postul a avut o importanţă redusă, faptul că Stalin devenise membru în toate cele trei organisme de conducere ale