Vasile ascultase toate acestea puțin absent, el avea altceva de spus. „Fiindcă, zise el, la București situația e mult mai gravă în universitate decît aici. Am un prieten al cărui nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, și-a permis să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat odată la curs spunînd încă de la ușă: Să vedem azi dacă Ștefan cel Mare a fost chiar mare și dacă Mihai Viteazul a fost chiar viteaz. Și băiatul ăsta s-a ridicat în picioare. Ce dorești? l-a întrebat profesorul de la catedră. Vreau să vă atrag atenția, a zis băiatul, că românii nu și-au creat false mituri, cel puțin în ceea ce îi privește pe cei doi domnitori, ca să fiți dumneavoastră îndreptățit să încercați să le dărîmați! Profesorul n-a avut replică, dar în aceeași zi au apărut în facultate doi securiști care l-au arestat pe băiat și sînt trei luni de-atunci și nimeni nu știe ce e cu el. Acest domn i-a zdrobit cariera și cine știe cîți ani o să stea la pușcărie. Dar mai rău, continuă șeful clanului Lemnarilor, cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria națională, deocamdată domnul în cauză pregătește terenul. Ștefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, halal istorie, n-am fost și nu sîntem nimic, mult mai bine ar fi să ne alipim…”

O tăcere de gheață se așternu, pe care o rupse ginecologul: „Eu l-aș împușca!” „Reacția ta e firească! zise Vaintrub. În condiții de război civil asta ar păți acest domn și poate și tu, Salanțiu, ai păți la fel dacă te-ar prinde tabăra adversă. Sentimentul patriotic e o realitate metafizică, iar absența lui o fatalitate generatoare de nenorociri, fiindcă nu-mi imaginez că acest domn e atît de imbecil; măcar pe cale rațională ar fi trebuit să-și dea seama că nimeni nu va renunța la miturile țării lui de dragul altei țări. E, probabil, un individ fanatic…” „În ce ar consta fanatismul său, dom’ profesor?” rupsei și eu tăcerea. „Ne-a dat de înțeles domnul inginer”, zise Vaintrub. „Eu sînt mai realist, zise Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de cizme. N-ar îndrăzni el să acționeze pe cont propriu în astfel de chestiuni. Ideile sînt ale lui I. C.” „Și ale Anei Pauker”, zise Salanțiu. „Da, ale acestui grup, ai dreptate”, zise Vaintrub.

Micu izbucni în rîsul său sincopat, interminabil, stîrnind nedumerire. „De ce rîdeți?” zise Matilda. El însă nu-i răspunse, se ridică, se apropie de mine și îmi șopti să-i spun unde e baia. Între timp se strînsese totul de pe masă și Ana aduse farfurii pentru tort și fructe. Nu mîncă nimeni fructe, în afară de Vasile, care spuse că dulciurile sărăcesc organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele.) Nu-l imită nimeni, deși merele și mai ales perele bergamote te-ar fi putut face să eziți între ele și tort. „Eu mai vreau o felie”, zise Clara. „Și eu, zise și soțul ei. E foarte bun! Mie nu-mi plac torturile, prăjiturile, sînt numai pîine, ăsta e chiar tort…” „E extraordinar, zise Clara, ce-ați pus, ca rețetă?…” „Nuci, zahăr, cremă de ciocolată”, zise Matilda. „Nucile date prin mașină?” „Bineînțeles!” Și mie mi se păru atît de bun încît făcui la fel, mai luai o felie. Iar paharul de vin alb acrișor pe care îl băurăm după aceea mă uimi: putea deci fi vinul astfel? „N-am decît cîțiva araci din ăsta! zise Vasile uitîndu-se la mine pentru întîia oară cu o privire în care simții o apropiere de rudenie, o căldură protectoare și afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o să vezi lucrurile altfel”, zise el cu un astfel de glas că toată lumea rîse, iar eu înțelesei că fusesem tot timpul observat: nu arătasem prea vesel și acum șeful clanului doar îmi recomanda remediul.

„Tot n-am înțeles de ce-ați rîs”, reluă Matilda întrebarea ei după ce Micu reveni de la baie. „Eu rîd cînd e rău, fiindcă o să fie bine și nu rîd deloc cînd e bine pentru că știu că o să fie rău”, zise Micu și spre uluirea mea toată lumea izbucni în hohote. „Sînteți cam sucit!” zise nevasta lui Petea. Ei na! A vorbit și nea Ion că și el e om! „Totuși, insistă Matilda, nu înțeleg…” „Dar e foarte clar, interveni soția unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut și privirea plină de vioiciune, semn că urmărise discuția cu atenție. Domnul profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat vor duce la căderea celor care le comit. Și atunci va fi bine. Pînă aici mi se pare logic. Dar nu înțeleg de ce atunci cînd va fi bine n-o să mai rîdă deloc. Nu e obligatoriu să fie iarăși rău.” „Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară!” „Ce anume?” „Înlăuntrul binelui, zise Micu, se prepară răul și vițăvercea, își aduse el aminte de Marius Chicoș Rostogan. E dialectic! Nu e așa, doctore?” adăugă el clipind des ca să-și ascundă ironia, dar Salanțiu înțelese că i se adresa lui și răspunse: „Așa este, și eu mă gîndesc cîteodată cînd scot afară un nou-născut: ia uite-l, a ieșit, își începe acum drumul spre moarte, de-aia orăcăie așa de tare, săracu’…” „Nu e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise Vaintrub adresîndu-se lui Ion Micu. Are dreptate doamna, această alternare a binelui cu răul nu se produce fără un proces adesea violent și adesea cu rezultate imprevizibile: după rău să fie și mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea grozav sau de o durată prea lungă. Fără să mai spun că înlăuntrul răului sau binelui nu se prepară în mod fatalist contrariul… Uneori în plin bine, vine ca un uragan, și deloc «preparat», ceea ce noi numim rău… apariția pe un cer senin a unei furtuni are cauze primordiale în altă parte, cine știe în ce adîncuri îndepărtate ale proceselor. Astfel a venit Hitler și a găsit nu