class="p4">Cei prezenți erau surprinși. O singură bombă? Greu de imaginat. Dar dacă era așa, o asemenea armă va fi decisivă în război. Cum de i-a venit ideea să caute așa ceva?

Lettke zâmbea sugestiv.

— Eu am înaintat respectivele documente forurilor competente, continuă Adamek. Și în mod excepțional, Berlinul a reacționat rapid. Herr Lettke, în urmă cu o oră am primit direct de la Cancelaria Reichului o comunicare: Führerul însuși vrea să vă cunoască.

Incredibil, îi trecu lui Lettke prin cap, în timp ce colegii îl aplaudau.

Adamek îi întinse un bilet pe care era scris numărul rezervării pentru tren.

— Plecați mâine-dimineață. Primirea va fi după-amiază, poate chiar seara. În orice caz, vi s-a rezervat o cameră la hotelul Kaiserhof.

51.

Astfel că în dimineața următoare, puțin după ora șase, Lettke urca în trenul de Berlin.

Pe drum mai citi o dată comunicarea trimisă pe numele lui de către Cancelaria Reichului, la scurt timp după mica sărbătorire de la Adamek. La Berlin, trebuia mai întâi să meargă la hotel, unde i se rezervase o cameră, și după ce făcea un duș se va prezenta la ora douăsprezece la Cancelarie. Urmau alte indicații pentru întâlnirea cu Führerul Reichskanzler: să nu fumeze cu cel puțin trei ore înainte, era la latitudinea Führerului dacă îi strângea mâna sau nu, să nu aibă asupra sa aparate de înregistrare, și multe alte recomandări. Mai trebuia să predea telefonul închis la poartă și să fie percheziționat pentru arme.

Mai citi comunicarea de câteva ori, din nervozitate. Îl va întâlni pe Hitler! El, tocmai el! Încă nu își putea reveni. Poate că era foarte bine că totul a decurs atât de repede și că nu a avut timp să se gândească.

Când ajunse la hotelul Kaiserhof, se simțea de parcă povestea cu Cäcilia se petrecuse ieri, nu în urmă cu luni bune. Acesta să fi fost motivul pentru care avea senzația că o bandă din cauciuc îi strângea pieptul împiedicându-l să respire?

Își spuse că era doar nervozitatea. Că doar nu era un lucru obișnuit să îl întâlnească pe Hitler personal.

Se duse la recepție, își spuse numele și se dovedi imediat că blonda zveltă din spatele tejghelei știa despre ce era vorba.

— Bună dimineața, Herr Lettke. Ne-ați fost anunțat. Camera dumneavoastră vă așteaptă, spuse ea, și îi înmână o cheie cu un breloc greu aurit.

Era cheia de la camera 202.

Lettke simți cum stomacul începe să îi tremure.

— Ați putea să îmi dați altă cameră? întrebă el.

Femeia făcu ochii mari:

— Dar… aceasta este una dintre cele mai bune camere ale noastre!

Ce mai era de zis? Ar fi putut să spună că mai stătuse aici și că avusese o experiență neplăcută; însă era ușor de verificat că nu mai fusese niciodată oaspete al hotelului Kaiserhof.

— Bine, renunță el. Nu este nicio problemă.

— Pot verifica în computer dacă dispunem de o altă cameră, se oferi ea.

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră.

Ea se duse la computer, care avea monitorul integrat într-o carcasă solidă din lemn de cireș. Judecând după forma lunguiață, părea un model destul de vechi.

— Regret, spuse ea după ce apăsă pe câteva taste și studie ecranul încruntată, dar celelalte camere fie sunt ocupate, fie tocmai se face curățenie în ele. Mie mi s-a spus că aveți nevoie de cameră imediat.

Lettke se surprinse dând energic din mână pentru a nu crea vâlvă inutilă:

— Este în regulă. Accept camera.

Femeia afișă zâmbetul obișnuit:

— Duminica micul dejun se servește de la ora șapte până la ora unsprezece. Dacă îl doriți la o altă oră, sunați la bucătărie. Numărul îl găsiți pe lista din cameră.

Apoi ea îi făcu semn unui paj, care preluă bagajul și îl conduse pe Lettke la etajul al doilea.

Unele lucruri, se gândi Lettke în timp ce liftul urca scârțâind, sunt ori întâmplări incredibile, ori semne ale providenței.

•••

La ora douăsprezece fix, împrospătat și îmbrăcat în cel mai bun costum al său, ajungea la noua cancelarie a Reichului. Drumul nu fusese lung, hotelul era la doar câțiva pași.

Revenirea în camera în care o surprinsese pe Cäcilia îl răscolise. Își zise că poate trebuia să considere un semn faptul că se petrecea într-o zi ca aceasta. Ani la rând se gândise doar la binele lui, la propriile plăceri și propriile pasiuni, și în afară de câteva aventuri se plafonase. Acum însă, în cazul planurilor americane pentru bombă, pusese pe primul loc binele poporului său și imediat lucrurile începură să se miște!

Trebuia să mediteze asupra acestui lucru.

Cancelaria Reichului era o construcție monumentală imensă, ridicată în perspectiva viitoarelor dimensiuni ale Reichului german, pe măsura acestuia. Fațada se întindea pe o jumătate de kilometru, un nesfârșit șir de ferestre ridicate mult deasupra trecătorilor. La intrare, alcătuită din patru coloane monumentale cu canturi, care susțineau un vultur al Reichului, stăteau de pază două gărzi SS. Sus, deasupra tuturor, fluturau în vânt steagurile cu svastici.

Intră, înaintă ca o furnică amețită urmărind niște tăblițe indicatoare. La recepție se știa că va veni și că urma să fie primit de Führer personal.

— Întâlnirea este programată pentru astăzi, îi spuse o doamnă mai în vârstă cu părul strâns penibil într-o cunună, dar nu se poate spune când anume va avea loc. Veți fi anunțat când Führerul va avea timp pentru dumneavoastră. Până atunci va trebui să așteptați.

— Este în ordine, răspunse Eugen Lettke supus.

Führerul ordonă, noi îl urmăm!

Doamna îl conduse într-o încăpere foarte mare, cu pereții și podeaua îmbrăcate cu marmură. Pe scaune, fotolii și canapele așteptau surprinzător de mulți oameni. Stăteau în grupuri, jos sau în picioare. Aici un grup de militari în uniforme, dincolo un mic grup de femei în port național, în altă parte un grup de bărbați în costume, care la intrarea lui nu își întrerupseră discuțiile. Din loc în loc mai era și câte un singuratic. Unii solitari își studiau documentele sau butonau foarte concentrați telefoanele, pe care nu le predaseră încă.

Eugen Lettke făcu la fel. Căută un fotoliu mai izolat și așteptă. Nu avea