Chinuit de certitudinea că e fratele soției sale, Aureliano fugi pînă la casa parohială pentru a căuta în arhivele unsuroase și devorate de molii un indiciu autentic al filiației sale. Actul de botez cel mai vechi pe care-l putu găsi era acel al Amarantei Buendía, botezată în plină adolescență de părintele Nicanor Reyna, pe vremea cînd acesta încerca să dovedească existența lui Dumnezeu prin subterfugiul șocolatei. Își făcu iluzii, socotind că ar putea fi unul dintre cei șaptesprezece Aurelieni, ale căror acte de naștere le căută în patru tomuri diferite, însă datele botezului erau prea îndepărtate pentru vîrsta lui. Văzîndu-l rătăcit în labirintul sîngelui, tremurînd de îndoieli, preotul artritic care-l observa din hamacul său îl întrebă pe un ton compătimitor care e numele lui.

— Aureliano Buendía, răspunse el.

— Atunci nu te mai omorî să cauți! exclamă preotul cu o convingere categorică. Înainte cu mulți ani exista pe aici o stradă care se numea astfel și pe vremea aceea oamenii aveau obiceiul de a le da copiilor lor numele străzilor.

Aureliano fremătă de mînie:

— Ah, strigă el, așadar nici dumneavoastră nu credeți?

— Ce să cred?

— Că acel colonel Aureliano Buendía a purtat treizeci și două de războaie civile și le-a pierdut pe toate, răspunse Aureliano. Că armata a împresurat și a mitraliat trei mii de lucrători, și că s-au încărcat cadavrele într-un tren de două sute de vagoane pentru a le arunca în mare.

Preotul îl fixă cu o privire de adîncă milă.

— Ehei, fiul meu, zise el suspinînd. Din partea mea, m-aș mulțumi să fiu sigur că și tu și eu existăm cu adevărat în clipa de față.

Astfel că Aureliano și Amaranta Ursula acceptară versiunea cu coșul, nu că ar fi crezut în ea, ci pentru că-i punea la adăpost de propria lor teroare. Pe măsură ce înainta sarcina, ei se preschimbau tot mai mult într-o ființă unică, se integrau din ce în ce mai mult în singurătatea unei case căreia nu-i mai trebuia decît o ultimă suflare pentru a se prăbuși. Se restrînseră într-un spațiu redus la esențial, între odaia Fernandei, unde întrevăzuseră farmecele iubirii sedentare și capătul verandei unde Amaranta Ursula se așeza să tricoteze papuci și căciulițe de nou născut, iar Aureliano pentru a răspunde rarelor scrisori ale înțeleptului catalan. Restul casei se plecă în fața asediului tenace al distrugerii. Atelierul de aurărie, odaia lui Melchiade, împărăția primitivă și liniștită a Santei Sofia de la Piedád rămaseră îngropate într-o junglă domestică, unde nimeni n-ar fi cutezat să pătrundă. Încercuiți de voracitatea naturii, Aureliano și Amaranta Ursula continuau să cultive origanul și begoniile, și-și apărau mica lor lume prin hotare trasate cu var, construind ultimele tranșee ale războiului imemorial dintre om și furnici. Părul ei lung neîngrijit, petele sîngerii cu care se trezea dimineața pe față, umflarea picioarelor, deformarea trupului atît de frumos de nevăstuică pe care-l avusese altădată, schimbaseră la Amaranta Ursula acea aparență juvenilă din vremea cînd venise în casă cu colivia nefericiților canari și cu soțul ei captiv, dar nu-i alteraseră cu nimic vioiciunea spiritului. „Aiurea! exclama ea uneori, rîzînd. Cine ar fi crezut că vom ajunge într-adevăr să trăim ca niște antropofagi!” Ultimul fir care-i mai lega de restul lumii se rupse în luna a șasea a sarcinii, cînd primiră o scrisoare, care evident că nu era de la înțeleptul catalan. Purta ștampila poștei din Barcelona, însă plicul era scris cu o cerneală albastră foarte ordinară, într-o caligrafie proprie administrației și avea acel aer inocent și impersonal al mesajelor dușmane. Aureliano i-o smulse Amarantei Ursula din mîini, atunci cînd ea se pregătea să o deschidă.

— Pe aceasta nu, îi zise el. Nu vreau să știu ce spune.

După cum presimțise Aureliano, înțeleptul catalan nu mai trimise nici o veste. Scrisoarea străină, pe care n-o citi nimeni, rămase pradă moliilor pe etajeră unde Fernanda își uitase într-o zi verigheta și continuă să se mistuie la focul interior al veștii rele, în timp ce amanții solitari pluteau în contra curentului ultimilor ani, ani de nepocăință și de nefericire, care se risipeau în stăruința zadarnică de a-i face să naufragieze în deserturile deziluziei și ale uitării. Conștienți de o astfel de amenințare, Aureliano și Amaranta Ursula își treceau aceste ultime luni ținîndu-se de mînă, isprăvindu-și în amoruri nevinovate copilul pe care-l începuseră într-o pasiune neînfrînată. Noaptea, dormind îmbrățișați, nu se lăsau înspăimîntați de izbucnirile sublunare ale furnicilor, nici de vacarmul moliilor, nici de șuieratul continuu și clar al creșterii buruienilor prin odăile vecine.

Li s-a întîmplat de mai multe ori să fie treziți de forfoteala febrilă a morților. O auziră pe Ursula războindu-se cu legile creației pentru a-și apăra seminția, și pe José Arcadio Buendía căutînd adevărul himeric al marilor invenții, și pe Fernanda rugîndu-se, și pe colonelul Aureliano Buendía abrutizîndu-se în amăgirile războiului și ale peștișorilor de aur, și pe Aureliano Segundo murind de singurătate în vîrtejul amețitor al petrecerilor, și atunci aflară că obsesiile dominante biruiau asupra morții și începură din nou să fie fericiți avînd certitudinea că vor continua să se iubească în devenirea lor de fantome, mult după ce alte specii de animale viitoare vor fi răpit insectelor acel paradis de mizerie pe care insectele izbuteau să li-l răpească oamenilor.

Într-o duminică, la orele șase după-amiază, Amaranta Ursula simți durerile facerii. Surîzătoarea patroană a fetelor care făceau dragoste ca să mănînce o puse să se urce pe masa din sufragerie, se sui călare pe pîntecele ei și o făcu să îndure galopări grele pînă cînd țipetele ei fură acoperite de scîncetele unui mascul formidabil. Printre lacrimi, Amaranta Ursula putu să vadă că e vorba de un Buendía de soi ales, voinic și încăpățînat ca toți cei care purtau numele de José Arcadio, cu ochii deschiși și clarvăzători ai Aurelienilor, care avea tot ce-i trebuia pentru a relua această spiță de la început și a o purifica de viciile vătămătoare ca și de vocația solitară, deoarece era