— În sfîrşit, l-aţi adus! Le sări în întîmpinare Santer. Nu vă spuneam eu că trebuie să fie pe-aici?! Duceţi-l lîngă ceilalţi şi să mi-l faceţi ghem, ca şi...

Nu sfîrşi fraza şi, covîrşit parcă de o surpriză grozav de plăcută, exclamă bîlbîindu-se:

— Ce ce!? Ci... cine-i ăsta? Văd eu bine, sau e o părere?

La rîndul său, Rollins simula aceeaşi surpriza nebănuită, se smulse din mîinile celor trei Warton şi rosti emoţionat:

— Mister Santer! Dumneavoastră aici? E cu putinţă? O, atunci am scăpat! Nu mă mai tem de nimic!

— Fireşte, mister Rollins, fireşte! Fiţi pe pace! Ia te uită cum m-am înşelat! Va să zică, dumneavoastră sînteţi acel Rollins pe care umblam să-l prind? Cui sa-i treacă prin gînd că sînteţi, nu-i aşa, una şi aceeaşi persoană cu... adică, vreau să spun, că lucraţi acum cu Burton, negustorul?!

— Da, mister Santer, am dus-o şi eu, ca omul, cînd mai bine, cînd mai rău, dar acum pot spune că sînt mulţumit. Mă aflam tocmai într-o călătorie de afaceri, excelentă afacere, mister Santer. Din păcate, însă, mă pomenesc aseară că...

Dar nu mai continuă şi-i strînse cu efuziune mîinile, ca unui amic pe care nu-l văzuse multă vreme. Apoi, deodată, uitîndu-se la noi, se arătă consternat.

— Ei, dar staţi niţel, mister Santer! Nu cumva chiar dumneavoastră ne-aţi făcut pozna aseară?

— Bineînţeles.

— Drace! Să mă trezesc atacat de cel mai bun prieten al meu, căruia i-am salvat de atîtea ori viaţa? Ce-aveţi cu mine?

— Ce să am? Nimic. Nici nu v-am văzut bine la faţă. Aţi şters-o ca din puşcă!

— E adevărat. Voiam să mă pun mai întîi în siguranţă, pentru ca, pe urmă, să le dau o mînă de ajutor acestor doi gentlemeni. De aceea nici n-am fugit prea departe. M-am ascuns chiar aici, aşteptînd momentul potrivit ca să-i scap şi pe ei. Dar de ce i-aţi legat în aşa hal? Asta-i prea de tot! Daţi-mi voie să-i dezleg numaidecît!

Dădu parcă să vină spre noi, dar Santer îl apucă de braţ.

— Ce vă trece prin gînd, mister Rollins? Indi-vizii ăştia sînt duşmanii mei de moarte!

— Dar, pe de altă parte, sînt prietenii mei!

— Nu mă priveşte! Noi avem o răfuială, trebuie să-i şterg de pe faţa pămîntului. De aceea i-am şi luat prizonieri. Fireşte... fără să ştiu de prezenţa dumneavoastră.

— Vai de mine, ce încurcătură! Va să zică, sînt duşmanii dumneavoastră de moarte? Şi, totuşi, n-am altă cale, trebuie să-i ajut! Oare aveţi dovezi chiar atît de temeinice împotriva lor?

— Prea suficiente ca să le frîng de zece ori gîtul.

— Nu uitaţi, totuşi, cine sînt!

— Credeţi că nu-i cunosc?

— F vorba de Winnetou şi de Old Shatterhand. Pe ăştia nu e cazul să-i ucideţi aşa, cu una, cu două!

— Tocmai fiindcă e vorba de ei nu pot să-i cruţ pentru nimic în lume.

— Vorbiţi serios, mister Santer?

— Foarte serios. Vă asigur că sînt iremediabil pierduţi.

— Chiar dacă vă rog eu?...

— Chiar şi atunci.

— Dar gîndiţi-vă la ce-mi datoraţi! V-am salvat viaţa în atîtea rînduri...

— Ştiu şi n-am s-o uit niciodată, mister Rollins.

— Vă mai amintiţi ce s-a petrecut ultima oară?

— Ce?

— Aţi jurat că-mi veţi împlini orice dorinţă, orice rugăminte!

— Hm! Parcă-mi amintesc.

— Şi dacă v-aş ruga, de pildă, acum...?

— Mai bine tăceţi, pentru că în cazul de faţă sînt nevoit să vă resping rugămintea şi n-aş vrea să-mi cab: promisiunea. Lăsaţi-o pentru altă ocazie.

— Nu pot. E vorba de nişte obligaţii care-mi sînt sfinte. Vă rog, mister Santer, veniţi să vă explic!

Il luă de braţ şi-l conduse mai la o parte. Acolo se încinse, aparent, o discuţie în contradictoriu, însoţită de gesturi nervoase. Îşi jucau comedia cu atîta pricepere, încît — dacă nu eram convinşi de adevărul adevărat — am fi fost în stare să-i credem. Apoi, Rollins se apropie de noi singur.

— Domnii mei, am obţinut deocamdată permisiunea de a vă uşura situaţia în care vă aflaţi. Aţi văzut şi dumneavoastră cîtă osteneală mi-am dat. Să sperăm că pînă la urmă, tot voi reuşi să vă eliberez.

Ne slobozi puţin legăturile, cît să putem respira mai uşor. Apoi se întoarse iar la Santer reluîndu-şi aşa-zisa pledoarie în favoarea noastră. Dură destul de mult pînă ce, în sfîrşit, reveniră amîndoi şi Santer ne ţinu următorul logos:

— S-ar zice că dracul şi-a pus în gînd să vă ocrotească. I-am făcut cîndva o promisiune acestui gentleman şi acum trebuie să mă ţin de cuvînt. Se foloseşte de ea şi nu renunţa nici în ruptul capului. De dragul lui sînt nevoit să fac cea mai gogonată, prostie din viaţa mea. Vă voi da drumul. Dar toate lucrurile voastre, aşadar şi armele, ramîn la mine.

Nu-i răspunserăm nimic, nici eu, nici Winnetou.

— Ei? Vă surprinde aşa de mult mărinimia mea, încît v-aţi pierdut graiul?

Tăcurăm şi de astă dată. Atunci interveni Rollins.

— Fireşte că sînt uluiţi în faţa unui gest atît de nobil. Am să-i dezleg.

Întinse mîna spre mine.

— Staţi, nu vă atingeţi! Îi strigai. Lăsaţi-mă aşa, mister Rollins!

— Ce aveţi? Aţi înnebunit?

— Ori totul, ori nimic!

— Cum adică?

— Nu primim libertatea dacă nu ni se restituie armele şi celelalte lucruri!

— Dar e posibil? Ce gînduri mai sînt şi astea?

— Gîndească alţii cum le place! Winnetou şi Old Shatterhand nu se urnesc de aici fără lucrurile lor. Mai bine murim decît să se afle pe urmă că am fost dezarmaţi!

— Omule, ar trebui să fiţi bucuroşi că...

— Destul! Îi tăiai vorba. Ştiţi că noi, cînd luăm o hotărîre, ţinem morţiş la ea.

— Ei, drăcia dracului! După ce că fac totul ca să vă salvez, mai trebuie să înghit şi răstelile voastre!

Îl trase din nou pe Santer deoparte. La această nouă consultare participară şi cei trei Warton.

— Fratele meu a întors-o bine, îmi şopti Winnetou. Cu siguranţă că ne vor face pe plac. Doar sînt convinşi că, pînă la urmă, toate vor fi ale lor.

Eram şi eu de aceeaşi părere. Bineînţeles că Santer o juca iarăşi pe intransigentul, dar după cîtva timp se apropie de noi şi rosti:

— Pot spune că aveţi astăzi noroc cu carul.