— Splendid! Oferta e într-adevăr ispititoare, dar nu prea cuminte din partea dumneavoastră.

— Cum aşa?

— De pildă, vrînd să profităm de această moarte uşoară şi rapidă, am putea foarte bine să vă minţim, să vă indicam un loc care nici măcar nu există.

— Ar însemna că mă credeţi mult prea naiv; doar n-am să mă mulţumesc fără dovezile necesare. Deocamdată, să vedem dacă-mi trădaţi locul.

— Trădare, da, ăsta-i cuvîntul. Numai că Old Shatterhand, după cum veţi fi ştiind, nu are obiceiul sa trădeze. De altfel şi Winnetou v-a refuzat. Îmi închipui că nici nu v-a învrednicit cu vreun răspuns, pentru că e prea mîndru ca să stea de vorbă cu orice secătură. Eu, însă, m-am pretat la discuţie şi n-am făcut-o fără scop.

— Va să zică, dumneavoastră urmăriţi un anume scop? Care r întrebă Santer cu vădită curiozitate.

— Nu e cazul să vi-l divulg; îl veţi afla mai tîrziu. Încercase să fie mai politicos cu mine, nu mă mai tutuise, îmi spunea „dumneavoastră"; dar acum se răsti din nou:

— Prin urmare, refuzi şi tu?

— Da.

— Nu vrei să-mi spui nimic?

— Absolut nimic!

— Te fac ghem ca pe Winnetou!

— N-aveţi decît!

— Vă chinuim pînă scoatem sufletul din voi!

— Degeaba! Nu v-aţi alege cu nici un rezultat.

— Asta s-o crezi tu! Găsim noi în orice caz depozitul!

— V-ar trebui un noroc chior, dar nici atunci nu v-aţi atinge ţinta. Ar fi prea tîrziu. Pentru că, fiţi atent! Dacă nu ne, întoarcem pînă la un anumit termen, atunci Old Firehand va fi avertizat şi va goli depozitul. Aşa ne-am înţeles cu el înainte de plecare.

Întunecat, scormonind în sinea lui, Santer îşi tot juca în neştire cuţitul, ceea ce însă nu mă înspăimînta deloc. Îi ghicisem de fapt dubla sa intenţie. Prima eşuase: trebuia să treacă deci la cea de-a doua. Deşt făcea eforturi, nu reuşea decît în mica măsura să-şi ascundă şovăiala.

Să ne ucidă şi să-l jefuiască pe Old Firehand — iată ce-şi propusese. Insă pofta de înavuţire covîrşea pînă şi ura ce-o nutrea faţă de noi. În ultima instanţă, era chiar gata să ne elibereze, dacă astiel ar fi putut intra în posesia comorii. De aceea, aşteptam oarecum lara grijă hotărîrea lui. În fine, îşi înalţă din nou privirea.

— Va să zică, eşti decis să taci?

— Categoric!

— Chiar dacă refuzul v-ar costa imediat viaţa.

— Cu atît mai mult! O moarte rapidă e de preferai chinurilor la care vreţi să ne supuneţi.

— Well! Am să te silesc. Să vedem daca mădularele tale sînt insensibile ca şi ale apaşului.

Făcu un semn celorlalţi trei. Aceştia mă îuşfăcară şi mă duseră lîngă Winnetou — cu care prilej privii clin nou către locul unde luciseră aseară ochii spionului. Da, bănuiala se adeveri: acolo se ascundea cineva. Îşi scosese puţin capul din frunziş ca să vadă ce se întîmplă cu mine. Şi mi se păru că e Rollins.

Ca să fiu scurt, voi spune doar că mă legară ca şi pe Winnetou. Zăcurăm aşa vreo trei ore, fără să schimbam între noi un cuvînt, fără să scoatem măcar un geamăt. Santer venea din sfert în sfert de ceas să ne întrebe dacă ne-am schimbat hotărîrea, dar nu primea nici un răspuns. Totul depindea de cine va ş-ti să rabde mai mult — el sau noi. Eram convins că Winnetou vede situaţia în acelaşi fel.

Către amiază, după ce mai stăruise odată fără succes pe lîngă noi, Santer se retrase şi se sfătui în taina cu complicii săi. Apoi vorbi anume cu glas tare.

— Mi se pare şi mie că s-o fi ascuns prin preajmă... Că de fugit, cum să fugă aşa, fără cal?! Hai, căuta-ţi-l peste tot! Eu rămîn să-i păzesc pe dumnealor.

Se referise la Rollins. Insă faptul că vorbise în-gura mare, îi demasca adevărarta intenţie. Cînd vrei să prinzi pe cineva care se ascunde prin apropiere, nu te apuci să strigi şi să-l pui astfel în gardă. Complicii îşi luară armele şi plecară. Iar eu, în sfîrşit, îi şoptii lui Winnetou:

— Ştie fratele meu ce se urmăreşte?

— Ştiu. Îl vor prinde, cică, pe Rollins şi-l vor aduce aici.

— Cu siguranţă! Iar Santer, după ce, chipurile, î) va fi crezut duşman, se va preface că descoperă în el o veche cunoştinţă. Şi atunci Rollins va interveni în favoarea noastră...

— ... şi Santer, „şovăind" cîtva timp, o să ne dea drumul. Lucrurile se vor petrece ca în acele case mari, frumoase, unde feţele palide joacă teatru.

— Exact! Santer fireşte că e negustorul care-şi zice Burton, iar Rollins nu s-a arătat pînă acum, pentru că trebuia să fie, cică, prins şi astfel să intervină pentru eliberarea noastră.

— Aşa e. Judecăm la fel. Dacă Santer ar fi fost mai deştept, n-ar fi avut nevoie de atîtea şiretlicuri, îl lăsa pe Rollins să ne însoţească pînă la capăt şi apoi fi aflat de! A el unde ne poate găsi pe toţi, pe noi şi pe Old Firehand.

— S-a pripit, vezi bine. Fără îndoială că era cu siucşii-okananda cînd au atacat casa lui Corner. Doar sînt aliaţi. Iar Rollins, ajutorul, avea misiunea să iscodească. Aflînd tine sîntem, i-a raportat deîndată lui Santer. Acesta, neputînd să se bizuie pe indienii siucşi, a hotărît să ne atace singur. Rollins a călărit cu noi, iar cei trei fîrtaţi trebuiau să o ia înainte pe jos, în timp ce Santer venea din urmă cu caii. Bu-curîndu-se prea devreme că ne va da gata, s-a cam pripit cu planul său. În prostia lui, a neglijat de la bun început faptul că nu sîntem atît de păcătoşi, încît să-l trădăm pe Old Firehand. Acum încearcă să-şi repare greşeala. Ne vor da drumul ca să ne urmărească apoi pînă la „fortăreaţă". Bine că nu i-am dat lui Rollins informaţii în legătură cu ascunzătoarea!

Discutarăm astfel, aproape fără să mişcăm buzele, încît Santer nici nu băgă de scamă. Stătea, de altfel, pe jumătate întors cu spatele şi trăgea cu urechea la cele ce se petreceau în pădure.

După cîtva timp, se auzi de acolo un strigăt puternic, apoi răsunară alte glasuri şi, tot ţinînd-o într-o gălăgie, cei trei Warton se arătară de