spuse ea încet. Chiar o urăsc. O simt aiurea, nu funcţionează cum trebuie pentru mine... este ca şi  când ar fi o parte din ea. Harry nu putea să nu-şi amintească de felul în care Hermione desfiinţase faptul că Harry detesta  bagheta din lemn de porumbar, insistând că doar îşi imagina că  nu funcţiona la fel de bine ca a lui, ferm convinsă că nu era  decât o chestiune de exerciţiu. Însă alese să nu îi dea acelaşi  sfat, căci nu părea momentul potrivit să se pună rău cu Hermione, tocmai când mai era atât de puţin până să încerce să spargă Banca Gringotts.

— Dar probabil că o să te ajute să o imiţi mai bine, spuse Ron. Gândeşte-te la tot ce a făcut bagheta asta!

— Tocmai la asta mă refer! spuse Hermione. Aceasta e bagheta care i-a torturat pe părinţii lui Neville, pe ei şi pe cine ştie câţi alţii! E bagheta care 1-a ucis pe Sirius!

Harry nu se gândise la asta; se uită în jos la baghetă şi simţi o dorinţă aprigă de a o rupe în două, de a o tăia în jumătate cu sabia lui Cercetaş, care era sprijinită de perete, lângă el.

— Mi-e dor de bagheta mea, spuse Hermione amărâtă. Aş fi  vrut ca domnul Ollivander să îmi fi făcut şi mie una nouă. Domnul Ollivander îi trimisese Lunei o baghetă nouă în dimineaţa aceea. In momentul de faţă, Luna era pe peluza din  spatele i asei şi îi testa capacitatea la lumina soarelui care se pregătea de asfinţit. Dean, căruia bagheta îi fusese luată de către Recuperatori, i) privea destul de posomorât.

Harry se uită la bagheta din porumbar, care îi aparţinuse înainte lui Draco Reacredinţă. Fusese surprins, dar mulţumit,  să vadă că luncţiona pentru el cel puţin la fel de bine ca  bagheta Hermionei.

Amintindu-şi ce le spusese Ollivander despre legile misterioase ale baghetelor, Harry credea că ştia care era problema cu bagheta Hermionei: nu câştigase supunerea baghetei din lemn  de alun, pentru că nu o luase ea personal de la Bellatrix. Se deschise uşa de la dormitor şi intră Socotici. Harry întinse instinctiv mâna spre mânerul săbiei şi o trase mai aproape de el, dar regretă imediat gestul, dându-şi seama că goblinul îl  observase, încercă să treacă peste momentul dificil, spunând:

— Tocmai am verificat ultimele detalii, Socotici. Le-am spus  lui Bill şi Fleur că plecăm mâine şi că nu vrem să se trezească ca să ne conducă. Insistaseră asupra acestui lucru, pentru că  Hermione trebuia să se transforme în Bellatrix înainte să plece şi, cu cât Bill şi Heur ştiau sau bănuiau mai puţin despre ce aveau să facă, cu atât era mai bine. De asemenea, le explicaseră  că nu se mai întorceau. Dat fiind că pierduseră cortul vechi al  lui Perkins în noaptea când îi prinseseră Recuperatorii, Bill le împrumutase un altul. Acum, acesta era împachetat în gentuţa  cu periuţe, pe care Harry fusese impresionat să afle că  Hermione o protejase de Recuperatori vârând-o pur şi simplu în şosetă.

Deşi aveau să îi lipsească Bill, Fleur, Luna şi Dean, ca să  nu mai vorbim despre confortul de care se bucuraseră pe parcursul ultimelor câteva săptămâni, Harry abia aştepta să  scape de la Shell Cottage. Se săturase să se tot asigure că nu auzea nimeni ce vorbeau, se săturase să tot stea închis în  dormitorul micuţ şi întunecat. Cel mai mult îşi dorea să scape de Socotici. Totuşi, momentul şi modul în care aveau să se despartă de goblin fără să îi dea sabia lui Cercetaş rămâneau în  continuare întrebări la care Harry nu avea răspuns. Le fusese imposibil să decidă cum să procedeze, de vreme ce goblinul abia dacă îi lăsa singuri pe Harry, Ron şi Hermione mai mult de cinci minute la rând.

— Ar putea să-i dea lecţii de sufocare până şi mamei,  mormăi Ron, în timp ce degetele lungi ale goblinului se tot iveau de după uşi. Ţinând cont de avertismentul lui Bill, Harry nu  putea să nu suspecteze că Socotici se temea să nu fie tras pe sfoară. Hermione se opunea atât de mult şmecheriei pe care o plănuiseră, încât Harry renunţase să mai încerce să o roage să  se gândească la cel mai bun mod de a o duce la capăt; în rarele ocazii când reuşiseră să scape un pic de Socotici, cea mai bună  strategie la care se gândise Ron fusese:

— O să trebuiască să improvizăm, prietene.

Harry dormi prost în noaptea aceea. Era treaz la primele ore ale dimineţii, aşa că se gândea la cum se simţise înainte să se ducă  la Ministerul Magiei şi îşi aminti cât de hotărât era, aproape entuziasmat. Acum era cuprins de atacuri de nelinişte, măcinat  de îndoieli, nu putea să-şi alunge teama că totul se va duce de râpă. Îşi tot spunea că aveau un plan bun, că Socotici ştia cu ce aveau de-a face, că erau bine pregătiţi pentru toate dificultăţile pe care urma să le întâlnească şi, cu toate astea, se simţea  neliniştit. O dată sau de două ori, îl auzi pe Ron mişcându-se şi  fu sigur că şi el era treaz, dar în sufragerie dormea şi Dean, aşa  că Harry nu spuse nimic.

Fu uşurat când se făcu şase şi putură să iasă din sacii de dormit, să se îmbrace în semiîntuneric şi apoi să iasă în  grădină, unde aveau să vină şi Hermione şi Socotici. Era o  dimineaţă răcoroasă, dar era luna mai şi nu prea mai bătea  vântul. Harry se uită în sus, la stelele care încă scânteiau şters  pe cerul întunecat, şi ascultă marea izbindu-se de stâncă. Ştia  că-i va fi dor de zgomotul valurilor. Se iviseră deja mici lăstari  verzi din pământul roşiatic de deasupra mormântului lui  Dobby; peste un an, movila avea să fie acoperită în întregime cu flori. Piatra albă pe care era gravat numele spiriduşului prinsese deja un aspect patinat. Acum îşi dădu seama că nu ar fi putut să aleagă un loc mai frumos pentru a-1 înmormânta pe Dobby,  dar Harry era mistuit de tristeţe la gândul că îl lăsa în urmă. Se