uită la mormânt, întrebându-se din nou cum de ştiuse spiriduşul unde să vină ca să îi salveze. Duse absent degetele la  punguţa pe care o avea în continuare la gât şi pipăi bucata  ascuţită de oglindă, în care fusese sigur că văzuse ochiul lui  Dumbledore.

Apoi sc întoarse când auzi zgomotul unei uşi deschizânduse. Bellatrix Lestrange traversa peluza, venind spre ei, însoţită  de Socotici. In timp ce mergea, îşi îndesa gentuţa cu periuţe în  buzunarul interior al unei alte robe vechi, luate de la Casa Cumplită. Cu toate că Harry ştia bine că era de fapt Hermione,  nu putu să îşi reprime un fior de scârbă. Era mai înaltă decât  el, părul lung şi negru îi cădea în valuri pe spate, iar ochii  întunecaţi îl priviră cu dispreţ, oprindu-se asupra lui. Insă  atunci când vorbi, Harry ghici, în spatele vocii joase a lui  Bellatrix, glasul Hermionei.

— A avut un gust absolut dezgustător, mai rău decât Rădăcinile Rotunjoare! Bun, Ron, vino ca să te rezolv...

— Bine, dar nu uita că nu vreau să am barba prea lungă.

— Of, pentru Dumnezeu, nu e un concurs de frumuseţe.

— Nu de asta spun, dar este incomodă! Insă mi-a plăcut data trecută când mi-ai făcut nasul un pic mai scurt, încearcă

şi de data asta.

Hermione oftă şi se puse pe treabă, murmurând, în timp ce transformă diverse trăsături ale lui Ron. Avea să-i dea o  identitate falsă şi sperau să fie protejat de aura malefică a lui  Bellatrix. Intre timp, Harry şi Socotici aveau să stea ascunşi sub Pelerina Invizibilă.

— Gata, spuse Hermione. Cum arată, Harry?

In ciuda noii înfăţişări, Harry reuşi totuşi să îl recunoască pe Ron, dar fu convins că aceasta se întâmpla doar pentru că îl cunoştea foarte bine. Ron avea acum părul lung şi ondulat,  avea barbă şi mustaţă castanii şi dese, nu avea deloc pistrui,  nasul îi era lat şi scurt şi sprâncenele stufoase.

— Mă rog, nu e genul meu, dar merge, spuse Harry. Pornim? Toţi trei se uitară în urmă, spre Shell Cottage, era cufundată în întuneric şi tăcere, sub un cer pe care se stingeau stelele. Apoi  se întoarseră şi se îndreptară spre locul unde nu mai funcţiona  Vraja Fidelius, imediat după zidul grădinii, unde aveau posibilitatea să Dispară. Când ieşiră pe poartă, Socotici zise:

— Harry Potter, cred că ar trebui să mă caţăr acum.

Harry se aplecă şi goblinul i se caţără în spate, înlănţuindu-şi mâinile în jurul gâtului lui Harry. Nu era greu, dar lui Harry nu  îi plăcea să îl ştie în spatele lui şi nu îi plăcea nici puterea  nebănui cu care se agăţa de el. Hermione scoase Pelerina  Invizibilă din gentuţa cu periuţe şi o aruncă peste amândoi.

— Perfect, spuse ea, aplecându-se să verifice dacă îi erau acoperite picioarele lui Harry. Nu se vede nimic. Să mergem! Harry se învârti pe loc, cu Socotici pe umeri, concentrându-se cât de tare putea asupra „Ceaunului crăpat", hanul pe unde se intra în Aleea Diagon. Goblinul îl ţinu şi mai strâns, când fură  acoperiţi de întuneric, şi, câteva secunde mai târziu, picioarele lui Harry atinseră trotuarul. Când deschise ochii, văzu în faţa  lui Charing Cross Road. Încuiaţii treceau grăbiţi pe lângă ei,  având expresiile unor câini bătuţi, specifice primelor ore ale dimineţii, fără să bănuiască nimic despre existenţa micuţului  han. Barul din „Ceaunul crăpat" era aproape pustiu. Tom,  proprietarul cocoşat şi ştirb, lustruia paharele în spatele tejghelei de la bar, iar câţiva vrăjitori care discutau în şoaptă  într-un colţ îndepărtat, se uitară curioşi la Hermione şi se retraseră în umbră.

— Doamnă Lestrange, bolborosi Tom, plecându-şi fruntea  slugarnic, când Hermione trecu prin dreptul lui.

— Bună dimineaţa, spuse Hermione şi, când se strecură pe lângă el, cu Socotici în spate, sub pelerină, Harry văzu că Tom

părea surprins.

— Prea politicoasă, îi şopti Harry la ureche Hermionei când ieşiră din han în curtea mică din spate. Trebuie să îi tratezi ca  pe nişte gunoaie!

— Bine, bine!

Hermione scoase bagheta lui Bellatrix şi atinse o cărămidă din zidul din faţa lor, fără un scop precis. Cărămizile începură să se învârtă imediat, în mijlocul lor apărând o gaură care se făcu din  ce în ce mai mare, formând până la urmă o arcadă care dădea  spre o stradă pavată, Aleea Diagon.

Era linişte, de-abia era ora la care începeau să se deschidă  magazinele şi erau foarte puţini cumpărători. Strada pavată şi  şerpuită se schimbase foarte mult faţă de locul plin de viaţă pe care îl vizitase Harry înaintea primului său semestru la  Hogwarts, cu atât de mult timp în urmă. Ca niciodată până  atunci, fuseseră baricadate mai multe magazine, cu toate că, de când fusese el ultima oară aici, mai multe magazine dedicate Magiei Negre îşi făcuse apariţia. De pe numeroase afişe lipite pe mai multe vitrine, chipul lui Harry se uita urât, ia sub el scria: Indezirabilul Numărul Unu.

Mai mulţi oameni ponosiţi stăteau ghemuiţi în praguri. Ii  auzi gemând spre câţiva trecători, cerând galbeni, insistând că  erau de fapt vrăjitori. Unul dintre bărbaţi avea un bandaj  însângerat pe un ochi. Când porniră de-a lungul străzii,  cerşetorii o zăriră pe Hermione. Păreau să se topească din faţa  ei, trăgându-şi glugile peste faţă şi fugind cât puteau de repede. Hermione se uită intrigată în urma lor, până când bărbatul cu bandajul însângerat veni clătinându-se şi se postă chiar în  calea ei.

— Copiii mei! răcni el, arătând spre Hermione.

Avea vocea spartă, stridentă, părea să nu fie în toate minţile.

— Unde sunt copiii mei? Ce ai făcut cu ei? Tu ştii, tu ştii!

— E-eu nu... se bâlbâi Hermione.

Bărbatul se năpusti spre ea, încercând să o prindă de gât, însă atunci fu aruncat pe spate, cu o bufnitură, însoţită de o lumină  roşiatică, şi căzu, pierzându-şi cunoştinţa. Ron stătea acolo, cu bagheta încă întinsă, citindu-i-se expresia şocată pe sub barbă.  De o parte şi de alta a străzii îşi făcură apariţia chipuri la  ferestre, în timp ce câţiva cumpărători care păreau prosperi îşi  strânseră robele în junii lor şi o luară la fugă, grăbindu-se să  plece de acolo. Intrarea lor pe Aleea Diagon fu cât se poate de evidentă. Pentru